Latest Entries »

Scrisoarea lui Pilat din Pont către Împăratul Tiberius!

Raportul lui Pilat din Pont  Împăratul Tiberius

CITITI ACEST ARTICOL SI CONSIDERAŢI CĂ TIMPUL A ÎNGHEŢAT , IAR VOI SUNTEŢI CONTEMPORANI CU EVENIMENTELE DESPRE CUPRINSE ÎN  ÎN ACEST RAPORT.

                Uite o mica lectie de  istorie, potrivita cu aceste cateva zile pe care  le traim cu emotie intensa! Este Raportul  scris de Pilat( guvernatorul Iudei) catre  Tiberiu( imparatul Imperiului Roman) imediat  dupa Rastignire…

            Raportul lui Pilat a fost găsit în una din  bibliotecile Vaticanului de către un student  german care se afla la Roma pentru studii  teologice. Dar studentul acesta nu l-a  găsit prea important ca să-l copieze.  Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani  fostul student să-i povestească despre el unui  englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem  de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a  convins pe tânărul german, ajuns între timp  profesor de teologie, să ia legătura cu  Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în  posesia documentului Nahan l-a tradus în limba  engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare  tiraj din  Anglia.

Către Cezarul Tiberiu, Nobile  Suverane,  salutare!

Cauzele  care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au  fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi  evenimentele care au avut loc în provincia mea  acum câteva zile, au fost de un astfel de  caracter care mă face sa vi le raportez cu  de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc  surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia,  nu se va schimba cu totul soarta naţiunii  noastre, căci se pare ca în zilele din urmă,  zeii au încetat de a mai putea fi  ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt  gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care  eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea  Iudeii.

La sosirea  mea în Ierusalim, am luat în primire sala de  judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare,  la care am invitat pe Tetrarhul Galileii,  dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii  lui.La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a  arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea  mea personală!….Mai târziu, după câteva zile, a  venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze.  Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de  viclene. El pretindea că religiunea sa îl  opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la  aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni  (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am  crezut e bine să accept această scuză, dar tot  cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se  declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea  că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul  unul era cel mai greu de  cârmuit.

Atât de  turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu  cu frica sa nu izbucnească în orice moment o  răscoală. Pentru suprimarea ei eu  nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un  singur sutaş.

Am cerut întăriri de la  Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că  şi el abia  are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia  sa. O dorinţă nestăpânită de  cucerire, adică de a ne întinde împărăţia  dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem  să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului  nostru guvernământ.

Printre  mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a  interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea –  a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând  şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce  l-a trimis.

La început mă temeam că acesta să  nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul  contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile  mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a  vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât  al evreilor.

Trecând  într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am  văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul  ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac  şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi  s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă  aşteptam să văd, atât e mare era deosebirea  între El şi ascultătorii lui. Părul  şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare  cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.  N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină  şi de dulce, un contrast izbitor între El şi  ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele  întunecate.

Nevoind  să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat  drumul înainte, dar am făcut semn secretarului  meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce  vorbeşte. Numele secretarului meu  este Naulius. El este strănepotul şefului de  spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în  Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un  vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte  bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi  vrednic de toată încrederea.

Când am  sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit  pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite  de Iisus la Siloan. El mi-a zis:  „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările  filozofilor, ceva ce r semăna predicilor lui  Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre  care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă  este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a  răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin  Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui  Dumnezeu”.

Tocmai din  cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit  Nazarineanului libertatea, pentru că era în  puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la  Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva  dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani.  Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici  răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea,  poate necunoscută lui. El avea libertatea să  lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să  ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii,  neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.  Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii,  aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar  întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri  să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul  acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi  prea marii indulgenţe pe care le îngăduie  Roma. Pe când eu, mizerabil  nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe  care creştinii îl numesc “Providenţa” prin care  să vină peste noi această soartă şi destin.  Dar libertatea aceasta nemărginită, dată  lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe  cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici,  într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din  urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru  mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea  Nazarineanului.

Fariseilor  şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de  viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”;  alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi  dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai  unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea  lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În  fiecare zi se făceau plângeri la sala de  judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram  informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple  acestui om; căci nu va fi fost pentru prima  oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe  cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă  Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face  apella Cezarul!

Conduita  mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o  întărire de soldaţi, după terminarea războiului  cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare  să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să  iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru  a stabili liniştea în oraş, fără a supune  Pretoriul la concesiuni umilitoare.  Am scris lui Iisus, invitându-l la o  convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a  venit.

Precum  ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge  sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu  cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă  plimbam prin curtea palatului meu, când  Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de  el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar  fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără  voia  mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm  şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la  mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn,  părea că-mi zice: Iată-mă, am  sosit!

Câtva timp  eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare,  respect şi frică, asupra acestei figuri de om  supranatural, o formă de om, necunoscută  numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat  forme şi figuri la tot felul de zei şi  eroi.

„Iisuse,  i-am zis în cele din urmă şi limba mea  gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat,  timp de trei ani de zile, o mare libertate de  vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt  ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu  dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un  lucru îţi spun, că în predicile tale se află o  simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai  sus deasupra acestor filozofi.  Împăratul este informat despre tine, şi  eu, umilul său reprezentant în această  comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am  îngăduit această libertate, de care te bucuri şi  tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de  tine că predicile tale au stârnit mari şi  puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu  este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi,  şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără  îndoială aprinşi contra ta, din pricina  libertăţii pe care ţi-o dau. Mă  învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire  cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de  mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea  mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să  fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi  a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se  răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să  mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele  justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns  liniştit:„Prinţ al pământului, cuvintele tale nu  ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii:  stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei  dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va  răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge  furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori  rozele Saronului, sângele celui drept va fi  vărsat…”, continuă el cu  emoţie.

Eu i-am  zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru  înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii  aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează  de libertatea dată lor de Roma, complotează  contra Cezarului şi ne ţin într-o frică  continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei  cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în  lână şi piei de oaie. Eu te  voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie  este deschis ţie pentru  scăpare…”.

Cu  nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi  un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când  ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru  Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui  drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea  ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să  se împlinească”!

“Tânărule,  i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca  simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă.  Siguranţa provinciilor mele, care este  încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie  să arăţi ai multă moderaţie în predicile tale.  Nu vătăma pe al ţ ii, aceasta îţi  poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în  pace”.

“Prinţ al  pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să  aduc în lume război, ci pace şi iubire şi  bunăvoin ţ ă. Eu m-am născut în  aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii  romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o  aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în  supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a  arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin  înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea  ta, de a aresta victima de la picioarele  altarului ce ispăşesc”.

După  aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos,  după perdelele pretoriului.  Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele  din urmă lui Irod, să se răzbune asupra  Nazarineanului. Dacă  Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în  aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat  osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi  mândru de cinstirea domniei sale, se temea de  senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar  fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra  Senatului, astfel nu luă nicio  hotărâre.

Intr-o zi,  Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat  să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a  întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul.  Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un  mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea  produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip,  nu pot fi socotite ca fiind eretice sau  primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui  toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit  prin faptele sale.

Irod a  surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect  prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia  marea sărbătoare a evreilor; conducătorii  religioşi plănuiau să se folosească de această  ocazie şi de exercitarea populară, care are loc  întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor.  Ora ş ul era arhiplin de o  populaţie turbulentă care dorea moartea  Nazarineanului. Spionii mei mi-au  raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează  tezaurul templului ca să mituiască în acest scop  pe popor. Primejdia creştea pe  fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei  să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de  infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a  refuzat să-mi trimită. M-am văzut  atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi;  nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş  răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală  şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii  au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau  că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,  crezându-mă alături de conducătorii lor, în  privinţa aceasta, au continuat să strige:  „Răstigneşte-l!”.

Trei  partide se uniseră împotriva lui Iisus:  Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a  căror conduită era sprijinită de două motive: ei  urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul  roman. Aceştia nu au putut uita niciodată,  intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri  care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu  acea ocazie, am făcut o greşeala din  necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor,  profanarea aceasta nu s-a  micşorat.

O altă  nemulţumire pe care o purtau ei în  ş ii, era propunerea mea, de a întrebuinţa  o parte din tezaurul templului pentru ridicarea  de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri,  ei erau plini de amărăciune.

Fariseii  erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le  păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost  siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate  pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în  faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind  prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua  singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de  a se uni cu Irodienii si Saducheii.  Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau  de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi  totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a  se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce  rezulta din aceasta.

În felul  acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului  şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa  Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere;  el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ  eu osânda definitivă, asupra  lui.

Eu i-am  răspuns că, deoarece Iisus este Galilean  afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am  poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh  viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a  avea respect faţa de mine, prin sutana  Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui  om.

Îndată  palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi  ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea  numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de  populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se  pare că toata Iudeea se afla la  Ierusalim.

Eu îmi  luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre  Gali, care avusese nişte descoperiri pentru  viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele  mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi  de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea  trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra  apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea  furtunilor şi peştilor mării şi toate erau  supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele  Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului  erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele  dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele  s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate,  rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul  femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te  de puterea Cerului!”

Pe  la timpul acesta treptele de marmură,  gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul,  era adus iară ş i la mine. Eu am  pornit spre sala de judecată, urmat de garda  mea. Într-un ton aspru, am întrebat  pe popor, ce vrea!….

„Moartea  Nazarineanului” a fost  răspunsul.

„Pentru ce  crima?” am întrebat eu.

„El a  hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea  templului. El se numeşte pe sine Fiul lui  Dumnezeu, Mesia, Regele  Iudeilor”.

Eu le-am  spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de  fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”  izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată.  Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul  din temelie. În mijlocul acestei zarve  nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi  calm. ACESTA ERA IISUS DIN  NAZARET.

După mai  multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de  furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am  luat o măsură care pentru moment mi se păru că  va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca  el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa,  eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii,  arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru  acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu  s-au mul ţ umit decât cu via  ţ a lui.

În desele noastre tulburări  civile, eu am fost de mai multe ori martor al  furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic  nu se poate asemăna cu  aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că in  această ocazie toate spiritele rele din ţinutul  infernului s-au strâns în Ierusalim.  Mulţimea părea că nu umblă pe  picioare, ci umblă pe sus urlând, precum  valurile unei mări înfuriate. O mare  neastâmpărată se întindea de la porţile  Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu  fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei.

Ziua s-a  întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la  moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a  întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu,  Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam  rezemat de o coloană a palatului meu,  gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor  oameni cruzi care târau spre execuţie pe  nevinovatul Nazarinean.

Toţi  dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese  afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe  părţile funebre ce conduc spre Geronica  (Golgota). Un aer de jale şi  întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe  cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de  putere, se străduia să facă  ordine.

Eram lăsat  singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că  ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse  mai mult în puterea zeilor, decât în puterea  omului.

Deodată se  auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,  care părea că este adus de vânt şi care anunţa o  agonie pe care urechea omenească, n-a mai  auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit  aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului,  l-a  acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de  pământ a zguduit totul.

Atât de  înfrico ş ătoare au fost semnele ce  s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ,  încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi  exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se sfârşeşte.”

Către  ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe  mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile  Golgotei. Jertfa era consumată!…

Mulţimea se  întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar  şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi  mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de  frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.  De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi,  trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi  învăluiseră capul în semn de întristare.

Am  auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe  care eu nu le-am înţeles. Ici si colo,  se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi,  când aruncau privirea spre muntele Calvarului  rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei  alte minuni a naturii.

M-am întors în  Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă  frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea  stropii de sânge care curseseră de la  Nazarinean.

După un  timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de  femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar  el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar.  L-am întrebat ce vrea şi el mi-a  zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit  să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe  Iisus din Nazaret”….

I-am zis: „Cerinţa ta se  va împlini”….

Atunci, primind raportul că  Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia  cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea,  ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu câteva  zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi  au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a  sculat dintre morţi cum prezisese  el.

Îmi mai  rămăsese numai această datorie, ca să fac  cunoscut împăratului această întâmplare  dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea  aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am  început a face acest raport şi, de către ziuă,  s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria  Dianei, care a venit la urechile  mele!…

Aruncându-mi privirea spre poarta  Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de  soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care  intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi  se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi,  şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit  toată noaptea.

A fost  hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune  şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să  fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a  împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să  sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi  joc de soarta muritorilor!

Era  prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe  cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta  este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii  Voastre supus, cu respect şi  smerenie.

Guvernatorul PONŢIU  PILAT

Făcut  în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii  Martie,

Anul  4147 de la  creaţiune

Important

 

 

Eşti important atunci când ai.
Când ai să dai!
Când nu, eşti ne-nsemnatul pai
Ce-şi pierde bobul pus în sac,
Eşti nodu-n spate din hamac,
Ce deranjează negreşit,
Pe relaxatul odihnit,
Care visează nesfârşit,
Dorindu-se ne înghiontit,
De ne-nsemnatul… nod în Rai.
Atunci când ai… când ai să dai.

Erou de versuri şi urări,
Dorit, visat, rugat, curtat,
Recunoscut şi confundat
Urmat cu mare tămbălău
Asemuit cu Dumnezeu…
Atunci când ai…

Când ai să dai!Când n-ai nimic…
Ce pot să zic?
Eşti din perdeaua ploii …pic,
O umbră doar pentru pământ,
Un concurent pentru mormânt,
O gură-n plus de săturat,
O piedică de-nlăturat.
Un adversar închipuit,
Un ne-nsemnat nesuferit,
O gâză-n cale de strivit,
Un hăituit de urmărit,
De-nghesuit , de urgisit,
De terfelit la nesfârşit,
Înlăcrimat şi disperat
Scuipat în faţă şi lovit,
Un preş pe care toţi se şterg
Considerat nătâng şi bleg,
Un rest, un lest, sau un nimic,
Ameninţare pusă-n plic
Atât poţi fi… când n-ai nimic.

Urmează-ţi calea contemplând
Cum se întâmplă toate-n jur,
Privind la bec prin abajur.
Nu crede-o clipă-n amăgiri
În ode-n versuri, linguşiri,
Dans de naiade, dulci priviri,
Capitulări fără ciocniri,
Vasali ce dau făr-a primi,
Nopţi de amor făr-a iubi,
Câştiguri multe cu noroc,
Fuior de fum fără de foc…

Priveşte-n suflet şi şi-n tăceri,
Fă paşii mici atunci când speri,
Atent la bezne când le treci,
La scările ce duc spre beci,
La pietrele ce trec în zbor,
La ce obţii tot mai uşor.

Rămâi la fel, sărac, avut,
La fel mereu ca la-nceput,
Să poţi zâmbi, să poţi spera,
Să poţi veni, să poţi pleca,
Fără de teamă, fără trac,
Cu înger păzitor, nu drac,
Plutind în spaţiul nevăzut.

Rămâi la fel ca la-nceput!
O umbră, călător grăbit,
Neînsemnat, dar fericit,
Din răsărit la asfinţit.

 

11 martie 2011

 

 

Am spus: „ la fel ca la-nceput”,

Aşa cum Dumnezeu l-a vrut,

Când din pământ l-a conceput,

Gândind tăcut,

Nu trist rebut .

 

Pătat de sânge şi gunoi,

Aflat întruna în război,

Mânat spre utopii – n puhoi,

Plastic mâncând,

Conflict visând.

 

Creier spălat în capul greu,

Hulind pe creatorul său,

Hain la suflet, prost şi rău,

La jug trăgând,

În pumni plângând.

 

 

Atât am vrut să spun mai sus

Sunt om ca tine altfel nu-s

Cred în exemplul lui Isus

Mintea deschisă!

Capul sus!

 

 

Textul de mai jos a fost scris în timpul unei călătorii la Berkeley, California. Mi se pare plauzibil în continuare, mai ales după discuţia despre prostie, găzduită, de curând, de Televiziunea Română. Evident, subiectul e inepuizabil…

 

 

Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întâlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încât rezultatul să fie sau să pară multicolor.

 

În latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare a imbecilităţii universale: descoperi neîncetat noi variante şi le percepi mai limpede pe cele de-acasă. Din America, de pildă, imbecilul român mediu se vede foarte bine decupat, ca o umbră chinezească perfectă, ca o efigie. El străluceşte prin câteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că, vreme de cinci sute de ani, a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale. Imbecilul român mediu se identifică intim cu toate gloriile neamului. El a câştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat. Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decât să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decât în alţii. Cum altfel s-ar explica virtuţile excepţionale cu care a fost dăruit? E un unicat preţios, într-o lume de moftangii. Asta nu înseamnă că imbecilul român mediu nu are şi oarecare insatisfacţii: în perioada de tranziţie mai cu seamă, el percepe dezgheţul ca pe o disoluţie. E trist că nu se conservă „realizările“ anterioare („rod al muncii şi suferinţei noastre“) şi reuşeşte să intoneze un „ce“ ironic ori de câte ori se referă la „privatizare“ (şi „privatizaţi“), „democraţie“, „economie de piaţă“ sau „FMI“. Imbecilul român mediu declară frecvent că „orice s-ar zice, Ceauşescu a fost un patriot“ şi că Vadim Tudor „o fi cum o fi, dar în chestia ungurească are dreptate“. În aceeaşi suită de convingeri se mai pot cita fraze de genul: „Casa Poporului e o dovadă a creativităţii naţionale“, „Iliescu e prea moale“ sau „eram şef de serviciu şi am ajuns taximetrist“. Evident, citind aceste rânduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e socotit imbecil.

 

Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectuali şi preferă, demagogiei patriotarde, delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou al eticului, un inspirat, un om al misiunii. El confundă subtilitatea mentală cu acţiunea politică şi îşi ia reveriile drept soluţii constituţionale. Când constată că utopia sa nu e împărtăşită de mase, că Montaigne n-are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză de imbecilitate masele şi Paşcanii. Imbecilul superior crede sincer că toţi cei care-l contestă sau au alte păreri decât el sunt imbecili. El mai crede că intransigenţa opozantă postrevoluţionară e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui cuminţenie prerevoluţionară. Imbecilul superior e un campion al nesincronizării, al inadecvării, al suficienţei lunatice. Adeseori, sub aparenţa sa fragilă şi romanţioasă se ascunde o dezmăţată poftă de putere, pofta de putere a imbecilului de rând…

 

Dar să nu fim vanitoşi. Să vorbim şi de imbecilii altora. Există, de exemplu, imbecilul mediu american: se declară liber-cugetător şi crede în fantome, consacră chifteaua fără mirodenii drept vârf al artei culinare, bea lapte la friptură, crede că tot ce se spune la televizor e „ştiinţific“ şi că nu America a fost descoperită de europeni, ci viceversa.

 

http://dilemaveche.ro

 

 

Consideraţii personale privind imbecilitatea

 

Cunoaşteţi expresia ” i-am ciuruit” ?.

Ea a fost rostită în două momente diferite de personaje diferite, , cu calităţi diferite, în timpuri istorice diferite, dar cu acelaşi scop şi intenţie de finalitate. De a crea impresie asupra maselor de imbecili descrişi mai sus, de personajul ce confundă oglinda cu televizorul.

A făcut destulă vâlvă şi după aceea , ajutând pe cei ce privind prin hubloul avionului, de la înălţimea potecilor printre norii străinătăţilor exotice, ce stimulează imaginaţia atunci când nu dorm sforăind, să tragă concluzii despre ceilalţi, toţi ceilalţi.

Mereu ceilalţi sunt aşa şi pe dincolo, plini de defecte şi deficienţe uşor de evidenţiat de către„specialişti în aruncat mizeria gândirii lor, din ţucale de porţelan, de la înălţimea vârfului piramidei pe care s-au cocoţat, asupra celor dispuşi să caşte gura la arătarea minusculă iţită în vârful ei punctiform.

Ţara arde la foc mic şi babele cu barbă îşi dau cu părerea despre defectele „ciuruiţilor”, (ajunşi imbecili la ora zborului peste norii Americii,după ce au fost folosiţi pentru a atinge scopurile pentru care, la vremea atingerii lor erau consideraţi, din contră, inteligenţi nativ), după ce şi în broboada lor s-au cărat gloanţele ciuruirii.

Nu cred că a exprima opinii despre prostie şi imbecilitate este prioritate a minţilor capabile de efervescenţă intelectuală, decât dacă acestea s-ar afla sub tratament de recuperare şi supraveghere de specialitate, undeva la aer tare de munte, coborâţi din vârfurile pline de pericole ale piramidelor pe care s-au căţărat crezându-le soclu rezervat al monumentelor proprii, de unde strigă după ajutor în şoaptă, sau înfoiaţi către cei ce par nesemnificative râme priviţi de sus, sau de şi mai sus, din norii americani ,aducători de furtună şi dezastru.

Aidoma acelor persoane ce vorbesc despre gripa aviară protejate de tifonul trecut în grabă peste megafonul gurii, păstrând totuşi la vedere embleme confecţionerului, pentru o mică intenţie de reclamă mascată, producând rumoare şi panică inutilă, aceşti împletitori de vorbe în tradiţionale mileuri de pus pe televizor, în arabescuri de aşezat pe mesele stăpânilor de ocazie, sau pentru a fi oferite ca ofrandă celor de aici, sau de aiurea dispuşi să contribuie cu ceva la bunăstarea şi promovarea talentatului creator de ode ditirambice sau insulte furibunde cu stil şi ironie reconoscibile.

Formatori de opinie, în viziunea proprie, sunt de cele mai multe ori, ca şi pintenaţii dimineţilor, se vor scremuţii inventatori ai marelui cotcodac ce răzbate prin ceţurile dimineţii de pe stiva de lemne a vecinului, uitând să mai strige şi aşteptatul cucurigu.

Nu taie nimeni cocoşul doar pentru că l-a trezit când visa frumos şi nici nu o să-i arunce zâmbind boabe otrăvite sperând să îl taie vecinul ce ar fi capabil să îl creadă capiu, apoi mâncându-l, să crape ca victimă colaterală.

Esenţa rezultată prin distilarea borhotului ce stă la dospit în budanele gândirii iese din alambicul în care se distilează umorile ţi răutatea.

Picurată apoi în ceaiul de dimineaţă al celor ce citind presa caută răspuns întrebărilor ce le zgândăreşte deranjant existenţa comună, se pot transforma în porniri şi convingeri ce vor avea ce rezultat sugerate atitudini.

Există însă şi un risc asumat. Acela de a trezi unora, se pare din ce în ce mai mulţi , o stare de greaţă ce se încheie de obicei cu o înjurătură neaoşă la adresa celui ce întinând vorbeşte de curăţenie şi iubire.

Cotcodăceala o poate realiza toată firea, cucurigul, mai ales cel de calitate, este o realizare rară şi tocmai de aceea aşteptată, apreciată , motiv de fală a stăpânului şi de avantaje asupra păsăretului a posesorului de calităţi.

Altfel , în vacarmul cotcodăcitului general şi cel ieşit din ciocul ocupat cu ciugulitul trece neobservat , iar atunci când prin sacrificarea sa stăpânul gustă ciorba, parcă nici aceasta nu are savoare ca aceea făcută din cocoşul cu vocea cea mai sonoră.

Oricum capul şi vârful aripilor, intestinele şi plămânii, tot câinii le vor digera, lătrând parcă mai stilat.

 

Plecând de la strălucirea ideii de „modernizare”, atât de vehiculată în aceste timpuri, putem trage concluzia următoare: ce era ieri strălucitor, tentant, de atins, mâine va fi calificat ca desuet, imbecil chiar, iar cei ce au fost partizani ai ce s-a modernizat, asemeni. Astfel de aprecieri sunt descalificante pentru minţile luminate în măsura în care au valoare de concluzii calificante pentru alţii, mereu ceilalţi. Ar fi interesant de ştiut dacă cei ce emit astfel de sentinţe le citesc privindu-se în oglindă, gândind că au fost scrise de cel de dincolo de sticlă şi se referă la cel de dincoace de ea. Cam ce reacţii credeţi că ar putea avea în faţa acestei revelaţii?

 

 

 

 

Muşcata râde în fereastră

 

 

Poveste de toamnă

Ninge cu frunze

 

 

 

Se-adună frunza sub castani

 

 

Se-aprinde iedera pe gard

 

 

 

Pro memoria

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ne părăsesc mereu amici

Plecând spre alte sfere.

Ne părăsesc, discret, lăsând

În suflete durere.

 

 

Ne părăsesc amici mereu,

Pribegi pornind spre stele,

Spre-al întâlnii pe Dumnezeu

Şi raiul dintre ele.

 

 

O să plecăm şi noi, cândva,

Spre – acolo, sus, departe,

Să regăsim tot ce-am pierdut,

Când moartea ne desparte.

 

 

Vom construi poteci spre rai

La cei rămaşi acasă,

Sperând că ne vom revedea ,

În lumea cea frumoasă.

 

 

Şi de acolo, în amurg,

Visând ca-ntotdeauna,

Vom colora cerul în jur,

Cu soarele şi luna.

 

 

Vom şterge lacrimile-n vis

Şi fruntea lor fierbinte,

În vis, mesaj din paradis,

Aducerile-aminte.

 

 

 

5 noiembrie 2010

Dacă

Dacă apriga secundă s-ar opri în loc subit,
Aş atinge nemurirea, timpul fără de sfârşit.
Dacă-aş privi în urmă, ostoind pasul grăbit,
Aş fi-n stare să-nţeleg unde poate, ne voit,
Am greşit.

Dacă-n jocul nepăsării uneori am zăbovit,
Ignorând avertismentul, că mi-e timpul drămuit,
Dat de ceasul din perete, cu-al său aprig ticăit,
Declinând perseverent: sfârşit, început, sfârşit…
Am greşit.

Dacă azi, trecut prin toate, mă pot declara căit,
Regretând pentru vecie tot ce-n van am irosit,
Repetând la nesfârşit, ce-mi spunea în ritm şoptit:
Sfârşit , început, sfârşit, pot să spun fără sfială,
Am greşit.

5 . Noiembrie. 2010

Lecţie în laborator

 

 

 

Prostul trece prin foc tremurând de frig.

Când norocul cochetează cu prostul, raiul poate deveni o parte din iad .

 

Monstruozităţile sunt rafinamente de care, oricând, proştii sunt în stare cu dezinvoltură. inconştientă.

Ele sunt înfăptuiri ale minţilor celor recomandaţi de atestate mincinoase.

 

Prostia este rodul inconsecvenţelor , al automatismelor născute din rutină, a lenei raţiunii, a somnului adânc în care lâncezeşte vigilenţa, prudenţa, setea de cunoaştere.

Prostia se perpetuează sub masca vicleniei linguşitoare, care adoarme vigilenţa transformată în plictis, a celor desemnaţi să o evidenţieze, să o combată, să o extirpe.

 

Prostia este călăuza spre drumurile fără ieşire.

 

 

Din păcate nimeni nu poate califica prostia decât în raport subiectiv cu sine.

 

Prostia este o formă a falsei purităţii denumită suav naivitate ceea ce în opinia mea este fals. Naivul nu cunoaşte, prostul nu vrea să ştie. Acest aspect îi separă indubitabil.

Soluţiile geniale sunt adesea rezultatul simplificărilor pe care minţile odihnite sunt capabile să le facă accidental, cu convingerea că ceea ce fac ţine de rutină.

 

Nu oricine califică pe altul ca fiind prost este recunoscut de ceilalţi ca fiind deştept.

Prostul este expert în legarea de punţi cu cei asemenea lui.

Proştii îşi lasă rând la cozile unde niciodată nu se distribuie nimic.

Viclenia este puntea pe care prostul trece bâjbâind între iniţiativele din viaţa sa complicată.

Lipsa prudenţei şi măsurii din viaţa prostului aşează în drumul său capcane în care se încurcă şi praguri de care se loveşte continuu fără să înveţe nimic.

 

 

Numai cel mai prost dintre proşti devine memorabil.

În umbra sa freamătă mulţimea deştepţilor anonimi.

 

 

Să fii lider prost nu este vina ta ci a deştepţilor care te-au aşezat în fruntea lor.

 

 

Prostia pe care o simbolizează mulţimea gurilor căscate este lubrifiantul cu care deştepţii şlefuiesc îndelung diamantele gândirii lor.

 

E cineva acasă oare?

 

Foto : E . Mihalachi

 

E cineva acasă?

 

Aici stătea sigur stăpânul…

Aici, sunt sigur. Da …aici.

Din grajd îmi aducea tainul

Unde ţinea şi vechiul bici.

 

Aici stătea, demult, stăpânul,

În casa veche cu pridvor.

Aici era căpiţa, fânul,

De care-ades îmi este dor.

 

De-aici m-au dus la târg odată…

De-aici, de mult, m-am lăsat dus.

La altă casă, altă poartă,

Alt răsărit şi alt apus.

 

Căruţa seamănă cu carul,

Pe care îl trăgeam ades.

De ce m-au pus în alte hamuri?

Nu ştiu de ce. De ne-nţeles.

 

Trudeam la fel, cu drag de muncă,

Înţelegeam din fluierat,

Tot în galop treceam prin luncă,

Din zori în seară, ne-ncetat.

 

17 oct 2010