Latest Entries »

Ce pot să-ţi spun de toamna mea !?

Privesc în zări, departe, cum creşte întrebarea,

Ca valul răvăşind nisipu-ascuns în prund.

Prin frunze obosite caut în gând cărarea.

În ochii tăi mirarea, aşteptă să răspund.

 

Povestea despre toamnă re-nvie amintiri,

Despre  „A fost odată” şi rostul lui în viaţă.

De caii albi cu aripi, de lacrimi şi iubiri,

Ce-n jocul lui, destinul,  a înşirat pe aţă .

 

Plutiri, căderi surpriză, dureri neîmpăcate,

Au tot roit în juru-mi, în puberi largi, de vis.

Mândrie, sau orgoliu, cu greu înduplecate,

Ascunse-n compromisuri, au  fost al vieţii bis.

 

M-am complăcut ilogic crezând, candid, minciuna.

În ochi adânci ca noaptea,  sau chipuri ca bujorul.

Am descifrat  secrete privind în  drumu-i luna,

Trecând prin neagra noapte, ducând departe dorul.

 

În frunzele căzute, plutind în cercuri line,

M-am odihnit adesea,  sorbindu-le culoarea.

În moartea lor discretă, căzute peste mine,

Am suferit  privind cum tace disperarea .

 

Şi uite! Mai departe, în timp, spaţiu, sau loc,

Mă mişc, tot înainte, purtând tăceri de vis.

Mă-ntorc privind trecutul, prin stropul de noroc,

Convins fiind că drumul nu duce-n paradis.

11 10 2010

Ce poţi să spui despre toamnă?

 

 

 

Doctore, tu ştii.  Crezi că – mi poţi răspunde?

Toamna tristă-a vieţii  unde se-ascunde?

Sub a câta coastă doare ne-ntrerupt?

Care este semnul, toamnei,  la-nceput?

 

Care parte-ntâi , brusc se şubrezeşte?

Care gând plângând, în vis îngrozeşte?

Care dor de vară trece-n zbor,  grăbit?

Cine-ţi spune: iată,  toamna a sosit?

 

Unde-i primăvara, unde-s ghioceii,

Ce rupeau hlamida iernii, rând pe rând?

Unde e candoarea, unde-s funigeii,

Ce pluteau spre soare, vesel scânteind ?

 

Doctore răspunde! Unde s-au dus toate?

Care-i tratamentul sigur de urmat?

Cum se pot întoarce visele plecate,

Din ţara lui Cronos, care le-a furat ?

 

 

Valentin

10 oct. 2010

Să trăiţi bine


 

 

 

Mult moloz şi greu s-a aşezat pe amintiri.

Din el se ridică stranii ctitoriile diforme şi inutile ale prezentului, ca nişte monumente dedicate nimănui.

Zbuciumate au fost vremurile şi şubrede s-au dovedit construcţiile ridicate în grabă, în mediul mult prea agresiv, în care am fost obligaţi să supravieţuim.

Oportunismul, caracteristic vremurilor şi unora dintre semeni, scoate în faţa scenei mereu alte chipuri, transfigurate de dorinţa de parvenire, de înavuţire, de răzbunare pe trecutul lor obscur şi pe oamenii, care, tributari principiilor şi moralei, au reflectat imaginea lor, ca nişte oglinzi de cristal uitate pe traseul străbătut de ei, din care imaginea lor adevărată nu seamănă deloc cu cea închipuită.

Impostura, evidentă în fiecare gest pe care îl fac, desăvârşeşte în registru penibil, sincronizatul lor comportament, cu noile poziţii sociale, în care s-au cocoţat.

Aroganţa agresivă completează opera de transformare bruscă, a fostului nimeni în cineva-ul de astăzi.

Lamentându-se plângăreţ în pretinderea respectului cuvenit instituţiei pe care o reprezintă, în egală măsură cu cea visată pentru el, fostul umil de până mai ieri, se agită continuu.

Imatur, cu aspect jalnic şi apucături imposibil de acoperit prin intermediul butaforicelor susţineri, oferite lor de grupusculele partenerilor într-ale devenirii instantanee, se bucură prosteşte.

Invidiat şi urât în străfundul sufletelor frustraţilor, care îl aplaudă zâmbind de complezenţă, urcă treptele jilţurilor şi tronurilor din mucava, spre a avea de unde se prăbuşii.

Repetat la nesfârşit spectacolul oferit tuturor, sub clasica reclamă „ Pâine şi circ” alienează .

Umilitor spectacol!

Prezenţi, de cele mai multe ori fără voie, siliţi să asistăm la procedurile prin care adevărul se dovedeşte a fi minciună, ne impregnăm cu miasmele, ticurile, sau formulele cu titlu de „paşaport de trecere liberă” printre fiarele sângeroase, blânzii şi înţelegătorii de ieri aflaţi în campanii electorale, acum în noua lor postură de aleşi atestaţi.

Tâmpii de ieri, behăind despre binele general, cu înţelegere, prin pieţe şi oboare, cu supuşenie în faţa conducătorilor turmei, venerând numele ciobanului, a măgarilor, a câinilor de pază, a drumului fără sfârşit, a orizonturilor de neatins, rumegăm azi a pagubă

Cei rămaşi oi, cei deveniţi lupi, urlă la lună cu priviri ucigaşe şi gânduri ascunse.

Aplaudacii înspumaţi şi asudaţi ai congreselor, ce îşi declarau în simfonia aplauzelor prelungite, toată stima şi mândria, fanatismul loialităţii lor, prin susţinerea necondiţionată a desăvârşirii construirii pe aceste meleaguri a „omului de tip nou”, a atingerii visului de aur al omenirii, în care tot ei, bineînţeles, să aibă rolul conducător, împovăraţi de vreme şi senilitate, privesc de pe margine, căutând să priceapă ce se petrece.

Priveau şi atunci, demult, spre vegetala masă a sclavilor cu aspect şi comportare de lan de grâu în bătaia vântului cu aceeaşi indiferenţă.

Recenzabili şi utilizabili după bunul plac, trezesc aceeaşi poftă nedisimulată, exprimându-se către ei la fel de cinic ca şi ieri, dominaţi de aceeaşi silă şi indiferentă acceptare.

Ce s-a schimbat?

Senilizaţii lupi ai trecutului aşteaptă astăzi, pentru lupii tineri, urmaşii lor ajunşi maturi, transformarea, din oile cu apucături canibalice ale prezentului confuz, în lupii noi şi puternici ai preeriilor capitaliste.

Progeniturile lor, şcolite în ştiinţe ale distrugerii globale şi antrenaţi pentru poziţiile rezervate la „joardă”, de stăpânii de azi, recunoscători în intimitatea sufletelor lor stăpânilor de ieri, , ca şi cei veniţi aici din toate zările, visează să comande despersonalizarea, ca pedeapsă pentru nesupunere, sau deznaţionalizarea ca pedeapsă supremă pentru demnitatea afişată, considerată afront.

Ei, oile carnavalurilor de ieri , lupii de astăzi, gâfâie cu limba atârnând, salivând cu gândul la satisfacerea stăpânilor, dar nu înainte de a-şi satisface setea de sânge şi foamea proprie.

Prin introducerea de clauze dubioase în contractele de atribuire a încrederii, secrete pentru cei dornici să ştie ce îi aşteaptă, declarate rânjit, ca lecturi ale unui viitor de neatins pentru cei mai mulţi dintre contemporani, aberaţii şi înţelegeri neconforme cu constituţia, interpretate în registru propriu, reglementând aberant, funcţionarea şi raporturile între părţi, ca în cele mai sălbatice cotloane ale junglei planetare, sunt cedate estorcare şi desfiinţare, deposedare fără condiţii şi explicaţii, demolare cu distrugere a temeliilor şi ştergere a urmelor, până la anularea memoriei, a drepturilor individuale şi colective, pentru obţinerea cărora au fost necesare secole de negocieri, s-au dus războaie, au pierit milioane de oameni, au fost ridicate ruguri şi spânzurători pe care au pierit martirii şi eroii neamului.

Numele eroilor trecutului sunt ignorate atunci când nu sunt terfelite.

Busturile şi statuile lor sunt mutate, profanate, topite, uitate.

În locul lor kitschul se instalează, înzorzonat şi agresiv.

Ochii închişi ai istoriei şi tradiţiilor transformă somnul naţiunii în coşmar.

Angoase nebănuite cuprind sufletele obosite ale neamului.

Aspectele haotice ale prezentului, amestecate halucinant cu străfulgerările disparate ale trecutului, trăit sau povestit, învăţat la şcoală , povestit de bunici, sau de cronici, cuprins în basme şi legende, se succed cu repeziciune spre sacul fără fund al uitării.

Asocieri stranii compun însăilatele stelaje din vârful cărora monştrii făuritori de haos, urmăresc desăvârşirea dezastrului pozând pentru statuile viitorului.

Opera lor capitală este distrugerea definitivă a trecutului, cu tot ce însemna acesta.

Populaţia îngrozită priveşte spectacolul prăbuşirii ca pe un film de groază a cărui sfârşit se tot amână.

Coşmarul este pura realitate pe care raţiunea o respinge în spasme.

Terifiantele imagini se transformă în certitudini palpabile însoţite de minciunile despre o societate nouă, oameni noi, fericire şi bunăstare „pe baze sănătoase”.

Doctori în aplicatul afişelor electorale pe stâlpii de beton ai oraşelor transmit neîncetate masaje ilogice despre succesul reformelor ratate.

Ploaia acidă a vorbelor lor încearcă să dizolve păienjenişurile de fapte reprobabile şi sfidătoare ale stăpânilor lor şi implicit ai neamului.

Soarele speranţei a explodat sub apăsarea întunericului minciunii şi trădării.

Avioanele purtând spre locuri sigure averile furate din vistieria cu realizări a trecutului decolează neîncetat.

Cu fiecare decolare, hălci din speranţa de mai bine a blânzilor şi cinstiţilor acestei naţii sunt smulse şi depuse la păstrare în afumătorile exotice ale străinătăţii indiferente.

Acolo se pregătesc rafinatele mezeluri de bunăstare din care se vor ospăta generaţii de urmaşi ai prădătorilor de astăzi.

„Să trăiţi bine” şi-a atins scopul.

Cei care trebuiau să aibă urechi de auzit, au făcut-o.

Cine, mai crede şi astăzi în paradis?

Vânătoarea de la Balş devenită tradiţie a fost un succes . Aproximativ douăzeci de pasionaţi ai vânătorii cu ştaif a stins cu rafinament aristocrat lumina pentru peste o sută cincizeci de mistreţi, prin intermediul armamentului de colecţie folosit cu dibăcie de potentaţii invitaţi.

În aceeaşi zi la o judecătorie oarecare a fost condamnat un lot de trei hămesiţi ce au vânat doi iepuri în loc de fazanul sau potârnichea trecute pe autorizaţia dată de autorităţi.

Verdictul, braconaj.

Foamea şi neconcordanţa dintre cele cuprinse în autorizaţie i-au împins după gratii.

Mistreţii vânaţi de bogaţii Europei „ Pe domeniul omului de afaceri de la Balş” se spune că vor fi donaţi unor case de bătrâni.

Mistreţul este indicat în hrana celor şubreziţi de vreme şi necazuri, doar este un gest de mărinimie ce ajută digestia.

Cinste lor, cinste lor, cinste lor bogaţilor!

Un nu hotărât hămesiţilor de braconieri!

Chipul falnic din oglinda visului


 

 

Cu cadenţa moale a vorbelor, rostite în registru ce se vrea grav, aproape de acela al tigrului care mormăie pentru sine, cuvintele zboară dintre dinţii cu nuanţă de porţelan chinezesc, de un alb nefiresc.

Mai ieri, problemele stomatologice, îl făceau pe neobositul vorbitor, dependent de gestul ducerii mâinii la gură.

Teama de penibil îl făcea reţinut şi prudent în acelaşi timp.

Folosită ca un veritabil capac pus pe oală, atunci când începea să se exprime, mâna la gură îl complexa.

Căpătase chiar un tic ce părea altora nervos, dar el zâmbea, simţind aceasta.

Astăzi zâmbeşte larg şi stropeşte ca un aspersor, când umple încăperea cu ditirambe.

S-a obişnuit destul de greu cu noua lui înfăţişare.

A învăţat, ca un copil, ce deprinde mersul în picioare, să utilizeze „lucrarea”, să vorbească corect, să zâmbească, uitând de ticul cu mâna.

Şâşâitul şi sâsâitul au dispărut pe rând, obrajii deranjaţi, la început, suportă prezenţa „ lucrării”, ignorând-o.

Ce mai, s-a acomodat perfect cu noua înfăţişare.

Acum poate poza fără reţinere şi fără teamă.

Zâmbeşte larg, lăsând să i se vadă dantura .

Scumpă şi dintr-o bucată.

Soarele se aprinde, parcă mai tare, când razele lui poznaşe, se joacă zglobiu, pe muchiile, profesionist şlefuite, ale dinţilor.

Este fericit.

Poate, doar obrajii, osteniţi şi căzuţi peste gulerul cămăşii, să mai reprezinte o problemă .

Poate cearcănele, cu aspect ciocolatiu, agrementate cu brazdele adânci ale ridurilor, să mai prevadă, o nedorită durere de rinichi, sau o greaţă prelungă, urmare a unei nopţi de mahmureală.

Poate părul, ce lasă să se vadă pielea capului bronzată, din care razele soarelui sar ca mingia de ping-pong din paleta jucătorilor chinezi, să mai însemne altceva.

Ce este evident, este.

Cu dinţii, s-a rezolvat.

O fi costat o avere, dar face.

Si ce contează, atâta timp, cât nu sunt costuri personale.

O umbră trece peste fruntea ca un podiş bolovănos , arat adânc de vânturi uscate şi rebele.

E un avantaj pe care l-am utilizat perfect legal, un drept constituţional, aş putea spune.

Nu este un avantaj, este un drept şi nimic mai mult.

De ce îmi fac atâtea probleme?

Rămase privind departe, la copacii a căror frunze cădeau în cercuri largi, spre aleea udă .

Plutirea lor se termină pe negrul asfaltului, de parcă ar fi fost atrase de un uriaş şi nevăzut magnet.

Rămân imobile, ca un splendid covor ce se ţese, fără un contur anume.

E toamnă şi parcă, parcul din incinta cu garduri înalte de piatră e mai colorat ca niciodată .

Frumoase nuanţe combină natura, când se pregăteşte, pentru marele somn de iarnă!

 

A depăşit demult necazurile prin care trecea înainte de alegeri şi acum, votat de o majoritate suficientă, face parte din echipă cu toţi neisprăviţii.

Gândeşte profund la calea ce trebuie urmată.

Trebuie urgent să iasă din necazurile pe care toleranţa, şi nu odată încăpăţânarea lui, i le-a creat.

Politică şi iar politică.

O viaţă de răsuciri şi combinaţii, furată de practicarea acestui sport, în care, tu, trebuie să fii şi jucător şi arbitru şi de multe ori, chiar public.

O maree de umbre, cu chipuri întunecate, îi străbătu memoria.

Foştii adversari se aud din ungherele în care nu se află nimeni , criticând înfruntându-l , agitându-se surd.

Pentru o clipă, imaginea parcului, cu ploaia lui de frunze, în care nici o siluetă de trecător grăbit nu răvăşeşte covorul argintiu roşcat, dispare.

Prin ferestrele mohorâte se perindă imagini din trecut, în care, contestatari furioşi, îi cer plecarea.

Lui, să i se ceară aceasta?

Lui, care, i-a lăsat mereu să se creadă înţeleşi.

Tocmai lui, care s-a coborât printre ei, mâncând cu ei, jucând cu ei, glumind în stilul lor, închinând cu ei…

Norul gândurilor trece cu greutate peste ferestrele biroului.

Imaginea copacilor se recompune colorându-se în tonuri de arămiu.

O pasăre, fâlfâie grăbită spre rosturi de neînţeles, urmând poteci de nori, dispărând peste copaci.

Vântul rece se înteţeşte stricând covorul de frunze.

Întors în scaunul primitor, mai privi odată spre cerul înnorat, prevestitor de ploaie.

Vremea rea se apropie grăbit.

Închise ochii şi se lăsă pradă gândurilor.

 

Are, deci, avantaje, dar şi obligaţii.

Obligaţii, pe măsura statutului său important.

Cel mai important. Nu?

Pentru cât timp?

Pentru cât va voi.

Când se va sătura, va ieşi public şi o va spune răspicat.

Ca de fiecare dată, când a avut ceva de spus.

Reacţiile celorlalţi nu contează.

El este cel care va rămâne în istorie.

Numele lui va fi menţionat, pentru vecie, în succesiunea celor mai importanţi oameni ai locului.

Visurile lui, se opresc o clipă, pentru a continua în alt registru.

Imagini de basm, cu el, călărind armăsarii albi ai reuşitei depline.

Sus , tot mai sus, peste capetele plecate şi tremurând de frică ale foştilor prieteni şi duşmani, deopotrivă, stă el, ca un monument impunător.

Stăpân al bunilor şi răilor totodată, adulat, cântat in versuri de interpretul lui preferat, pe care nu îl ştie nimeni.

Nimeni nu trebuie să îl ştie .

E secretul lui.

E slăbiciunea lui.

Fiind slăbiciune, nimeni nu are voie să o cunoască.

O slăbiciune, oricare ar fi ea , îi poate slăbi autoritatea în faţa celorlalţi.

Îl face vulnerabil.

Îl retrimit între banali.

Îi subminează autoritatea.

Tocmai acum, când treptele de urcat au fost urcate, iar platoul înălţimilor îl răsfaţă cu priveliştea capetelor plecate de dedesubt.

Agită vitejeşte, sabia grea, pe deasupra capetelor, văzând, cum fiorul de teamă se propagă în mulţime.

Îi face bine acest sentiment.

Domină prin teamă, o lume cu capul plecat.

 

Un sunet strident spintecă întunericul, spulberând exploziv visul adânc, amestecându-i brutal imaginile, în frigul înconjurător.

-A sunat ceasul, nu te scoli ?

Se aude vocea, încă adormită, a soţiei.

– Hai scoală-te! Întârzii la şomaj.

-…

– Îmbracă-te bine, că afară s-a lăsat frig .

Ai grijă să nu te îmbolnăveşti, că nu ştiu dacă ne vom mai descurca.

– Mai ai ceva bani? Dacă da, când vii, te rog să iei o pâine.

– Ce vis am avut?!

– Ai spus ceva?

– Nimic. Gândeam cu voce tare la cât de ciudate sunt cărările somnului.

– Parcă ziceai ceva de un vis..

 

O durere surdă îi aduse aminte că ar trebui să ajungă la stomatolog.

– Cât o mai costa , Doamne, astăzi acest lux.?

-…

 

6 oct.2010

Cârâiacomanelienii

Oameni cu aspect şi calităţi de pasăre cântătoare, care adunate în stoluri, expunându-şi stările şi sentimentele, utilizând cântatul ca formă de exprimare, traversează zgomotos prezentul.

Oportunişti muzicali, cu sau fără pregătire în domeniu, se bulucesc să pescuiască în apa tulbure a torentului societăţii româneşti, orice posibilitate de câştig material, sau de imagine, ce are caracter de oportunitate.

Promovaţi iniţial prin intermediul zvonului, organizaţi mai târziu în caste şi familii, au proliferat odată cu decăderea culturală a naţiunii.

Prezenţă dorită de petrecăreţii de profesie, obişnuiţi ai tavernelor şi a bodegilor, cu înclinaţi spre latura melancolică a vieţii exacerbată de aburii alcoolului, au gâdilat auzul auditoriului turmentat, prin intermediul viorilor, sau acordeonului, a cobzei măiestru ciupite,   acompaniindu-şi vocea dogită de tutun , băutură şi oboseală. Câte un menestrel tuciuriu şi încovoiat de boli, purtându-şi cu greutate instrumentul, obiect al muncii, ca pe o cocoaşă de piept a talentului, trecea demult, anevoie, printre mesele populate de beţivi moţăitori,  zăbovind artistic la urechea câte unui chefliu, nerăbdător, sau indiferent,  să –i asculte jelania muzicală.

Trudind printre mese aduna atât cât să supravieţuiască, el şi familia lui numeroasă, ce -l aştepta să apară în zori, cu recompensa pentru prestaţie.

Aşa se numea reprezentaţia zilnică, prestaţie.

Mulţi dintre prestatori s-au stins, uitaţi sub tăvălugul vremurilor, îmbălsămaţi în parfumul stătut de local ieftin, cu clienţi asemeni.

Odată cu epoca modernă, introducerea sofisticăriilor tehnice a atins şi industria instrumentelor muzicale. Schimbările profunde de aspect, putere, uşurinţă în mânuire şi impact asupra auditoriului, a uşurat şi sofisticat, în acelaşi timp, efortul muzicanţilor, oferindu-le multiple posibilităţi şi condiţii de exprimare. Alte tipuri de organizare a recitalurilor, alt aspect în prezentarea producţiilor, alte gusturi ce s-au cerut satisfăcute, au schimbat profund imaginea uitatului interpret de altă dată.

La condiţii noi, pretenţii noi, ofertă pe măsura pretenţiilor şi condiţiilor.

Organizatori şi interpuşi ce reprezintă interesele interpretului, căruia, nu i se mai adresează apelativele de odinioară.

Contractele semnate  prevăd la secundă cum se va desfăşura prestaţia, iar preţul plătit pentru aceasta a făcut din lăutarii de până mai ieri, starurile de astăzi.

Nostalgia după ţiganul cu vioară a rămas să bântuie visele despre trecut ale câte unui pensionar uitat de Dumnezeu pe pământ, pradă necazurilor şi sărăciei.

Lăutarii staruri, sunt o marfă pentru avuţii zilei, care îşi permit să achite note de plată astronomice, pentru a se făli în faţa celor de o teapă şi a rămâne în folclor ,ca boier cu dare de mână şi etichetă populară.

Muzica s-a adaptat şi ea gusturilor parveniţilor clipei. Compusă pentru ai preamări pe aroganţii strângători de averi, ea le zugrăveşte cu note muzicale istoria parvenirii, măgulindu-le orgoliul, făcându-i să ofteze şi să lăcrimeze, cuprinşi de nostalgii secrete.

Aspectul muzicanţilor moderni s-a schimbat şi el. Plăvanizarea tuciuriilor ce se pretind altceva decât apreciatul, familiarul lăutar,  apelat cu simpatie, ţigan sau cioară, acum cu brumă de şcoală într-ale  armoniei; echipaţi după modele etalate de case de modă vestite, întotdeauna, cu un supliment personal ce tinde spre kitsch, pentru a fi, mai, sau cel mai; cu instrumente de firmă, cântă în orchestre cu pretenţie de” band „, apelând la sunetişti numiţi ”ingineri de sunet”.

Amplificată,  hărmălaia se transformă în zgomot infernal.

Clarinetele acoperă balcanica reprezentaţie ,în care se preamăreşte jupânul plătitor „din gros”, naşul şi finul, ca şi cei dispuşi să facă obişnuitele dedicaţii.

Fără număr , fără număr, este aportul la bunăstarea improvizatorului de ode scurte şi a oacheşilor trubaduduitori.

Producătorii de vacarm adună din străfundurile societăţii , extaziaţii lor fani ,care fac roată, buricind a cunoaştere şi fredonând în paşi târşiţi, pentru cei din preajmă, pe linia melodică dovedind  cunoaşterea ei profundă.

Telefoanele mobile” fleşuiesc” spre trupa agitată,  reţinând pe „displaiul” aparatului imaginea starului în plină efervescenţă creatoare.

Uşuiţi la un moment dat de bodigarzii petrecerii, se răspândesc umplând umbrele înconjurătoare cu siluetele lor mişcătoare.

La ora şi secunda consemnate în contract,  zgomotul se opreşte ca o izbăvire de penitenţă.

Maşinile luxoase ale interpreţilor îi poartă lin spre reşedinţele aflate în cartierele rezidenţiale ale localităţilor în care sălăşluiesc.

Milioanele,  împărţite după prestaţie şi importanţă,  se transformă ca în vis în turnuleţele palatelor mult visate.

Bunăstarea mai pune un strat de colesterol peste cel de ieri, glicemia mai urcă un pic pentru ca maestrul să fie pe zi ce trece mai dulce.

Maneaua a luat pe nesimţite locul odelor, baladelor, doinelor şi chiar al imnurilor.

Ele descriu a poveste prezentul, trecutul şi viitorul colorat şi strident, ca şi pe interpreţii lor aflaţi acum în vogă.

Halal să-ţi fie neamule!

Hoarăndaşii şi Vişanlăii –

Personaje din tranziţie

Specimene de mercenari „care nu precupeţesc nici un efort” pentru propăşirea stăpânilor şi a lor personal.

Unsuroşi şi libidinoşi în a-şi arăta preţuirea neţărmurită pentru persoana patronului şi interesele acestuia, aplică la literă şi „ la moment” procedeul Pristanda, dovedit infailibil de la inventarea lui, de acelaşi fin observator, care a fost nenea Iancu Caragiale şi care, spune în cuvinte simple şi pe înţelesul tuturor: pe stăpân ”pupă-l în bot şi papă-i tot.”

Deşănţarea cu care  compun şi recită elucubrantele tirade îi expune oprobriului public, ca pe nişte lingăi ordinari, ce se sunt în fapt.

Apăruţi odată cu aluviunile purtate de fluviul politic, revărsat tumultos peste naţiunea buimăcită de nebunia alegerilor, se iţesc din smârcuri şi mâlul depus, ca nişte cioturi diforme, dornice de soare şi vizibilitate.

Înfipte adânc în prundişul răscolit, suport pentru broaştele dornice de odihnă, visează să se înrădăcineze pentru cât mai mult timp, să rodească bogat, pentru folosul lor şi al neamurilor lor flămânde.

Uită că cioturile călătoare şi desfrunzite nu prind rădăcini când sunt prinse în vâltoare şi surprinse de curenţii destabilizatori ai torentului, o pot lua la vale fără putinţă de oprire.

Eşuează într-un sfârşit ca lemne de foc în vreo casă de sărac, care le remarcă şi le trage la mal pentru a-şi face treaba cu ele.

Cine o să mai ştie că cioturile diforme şi băţoase  au visat odată la roade şi la fălnicia stejarilor din cărţile de istorie?

Poate că ţapinarul cu ureche muzicală, ce se încumetă să le toace, să remarce,  în şuieratul lanţului de la drujbă, ţipătul ascuţit al neputinţei ciotulrilor de a deveni pomi cu roade bogate, sau arbori  seculari, repere oferite de natură unor clipe de istorie.

Istorie!?

Din fumul ce se înalţă vor mai putea privi, pentru ultima oară de sus, către lumea încrâncenată, concentrată să îşi frece mâinile de frig şi de supărare, căutându-i în van cu privirea.

Personaje din tranziţie

Turuiacii

Înspumate de graba cu care se exprimă, cuvintele îşi continuă galopul printre dinţii mişcaţi cu viteză frenetică de vorbitor.
Roiuri de stropi, ca o burniţă pornită din sore, le însoţeşte cavalcada nebună.
Aerul de abia dacă mai apucă să le ia locul lăsat liber prin plecarea intempestivă a vorbelor.
Pauze scurte îl lasă totuşi să pătrundă spre plămânii obosiţi de aşteptare.
Gâfâitul, aproape imperceptibil, însoţeşte tirada fără de sfârşit.
Urechile se satură să mai asculte frenezia de cuvinte, iar reacţia neaşteptată a ascultătorului izbucneşte imprevizibil:
Mai taci dracului din gură, moară stricată!
O stare de iritare explicabilă până în detaliul cel mai fin te îndeamnă să loveşti violent televizorul.
Te opreşti la timp din acţiune, sub impulsul raţiunii.
Subconştientul te interoghează: Ce voiai să faci? Ce era să faci? Merită?
Ca o moară stricată , imperturbabil, mâncând părţi din cuvinte, cu o voluptate profund enervantă vorbitorul mitraliază la nesfârşit fraze, cifre, propoziţii, cuvinte, interogând, mirându-se, minunându-se, strâmbându-se, scălâmbăindu-se, punctând, scuipând involuntar, reluând idei, combinându-le cu altele, amestecându-le, popor, românii, iar popor, noi, românii,iar şi iar, şi iar, la nesfârşit, românii…
Dar…pac.
Apăs grăbit butonul .
Liniştea umple instantaneu încăperea .
Urechile ţiuie de atâta linişte.
Balamucul a dispărut subit.
Imaginea turuiacului s-a topit în întunericul ecranului.
Soarele se joacă cu umbrele toamnei prin perdea .
E linişte şi sufletul meu, împăcat cu sine, se reazemă obosit pe raza ce trece prin paharul gol.
Aşa pare şi viaţa mea.

Menajerie de tranziţie

PERSONAJE

Implicate în tranziţia românească

 

 

 

 

Pupincureieni –Foşti aplaudaci trecuţi prin aşa zisa tranziţie, ca şi tinerii oportuniştii, iţiţi în timpurile tulburi astfel botezate, cu capacitate mare de adaptare la noile condiţii.

Au darul minciunii şi al auto-dezicerii instantanee, la comandă,  sau utilizând flerul salvator.

Trec cu uşurinţă de la un adulat la altul, folosindu-se de simţul olfactiv,  mai dezvoltat decât al rasei canine.

Simt duhoarea excitantă, aflată sub cele mai acoperitoare esenţe, ţuguiindu-şi instinctiv buzele tremurânde, odată cu plecăciunea specifică.

 

Aclamaniacii – Fără scrupule şi personalitate, fără ruşine şi morală.

Dedicaţi cauzelor străine, pe care le interpretează în registru mercenar.

Periculoşi în stare latentă, datorită cameleonismului pe care îl practică cu măiestrie.

Obrăznicia şi perseverenţa îi fac  greu de dovedit în confruntările ce pleacă de la principiul respectului între părţi.

Mincinoşi în cuget şi simţiri, trudesc pentru a destabiliza adevărul până la anihilarea lui.

Puterea lor de auto-convingere în susţinerea cauzelor pierdute îi pune adeseori în postura truditorilor care bat câmpii în cel mai penibil mod.

Lipsiţi de ruşine, au pierdut reflexul roşirii obrazului, asta şi din cauza îngroşării acestuia peste măsură.

Laşi când se modifică raportul de forţe,  sau când impostura le este dovedită cu argumente irefutabile, afişează mina surprinsă a celui care a fost împins spre situaţia penibilă în care se află de către terţi fără coordonate fizice şi morale definibile.

Poza de victimă le îngroaşă însă imaginea penibilă peste proporţiile fireşti.

Diformi şi cu defectele amplificate,  afişează ticuri dintre cele mai caraghioase,  izolându-se în tăcere.

Această acalmie este însă înşelătoare şi de scurtă durată, lătratul lor strident fiind remarcat în scut timp, atunci când se confruntă cu un alt adevăr ce trebuie desfiinţat.

 

Culturopalmobatacii – Impostori mediocri acceptaţi ca ligamente în dialoguri cu caracter public.

Prostitori de serviciu, în slujba gângavilor poticniţi, care îi plătesc pentru susţinerea ideilor lor aberante.

Argumentatori de inepţii, cu mijloacele limitate ale spicuitorilor de sinteze anonime, sau adunate din eratele  ce încheie lucrările docte la care fac nu odată referire.

De cele mai multe ori tratează cu totul alte subiecte decât cele aflate în discuţie, fără a avea capacitatea de a pătrunde conţinutul mult prea amplu pentru posibilităţile lor intelectuale .

Autodeclaraţii doctori în nimic  n-au parcurs nici măcar  bibliografiile recomandate în anii de şcoală şi  se exprimă cu emfază despre viţa de zi cu zi, oferind sfaturi şi soluţii la toate problemele posibile.

Ei sunt în cea mai mare parte proveniţi din masa pupincurienilor. Cu dotare fizică acceptată ( defecte fizice compatibile cu personajul care face selecţia, imaginea sa în oglindă fiind un atu important pentru candidat) şi docilitate în registru absurd.

Calităţile native ca: buze moi şi cărnoase, barba nu prea aspră şi cu o anumită orientare a firului, care nu trebuie să deranjeze nici ca aspect, nici ca utilizare, atunci când apropierea, în cadrul obligaţiilor ce revin prin fişa postului, sunt îndeplinite.

Asta în cazul persoanelor de sex masculin.

În ce priveşte pe reprezentantele celuilalt sex, remarcaţi faptul că nu am spus nici frumos, nici slab, condiţiile se păstrează când facem vorbire despre barbă şi mustăţi .

Se adaugă o condiţie suplimentară ce priveşte obligaţia ca locurile vizibile să fie epilate, restul fiind lipsit de importanţă.

Aceeaşi condiţie se aplică şi celuilalt sex când se face referire la piept şi antebraţe.

Este solicitată utilizarea acestui procedeu pentru a evita punerea în inferioritate a stăpânului cu pretenţii de VIP, în situaţia în care cineva, cândva, ar fi tentat să judece prin antiteză stăpânii cu slujbaşii.

Această obligaţie nu se aplică în cazul în care stăpânul este o ea.

Dimpotrivă. Bogăţia dotării cu caracteristici ce trimit la intimitate, senzualitate, sexualitate, constituie un avantaj pentru candidat, acesta fiind obligat să îşi întreţină şi dezvolte calităţile sus menţionate.

pierderea lor se constituie în  handicap de netrecut atunci când prin schimbarea modului de viaţă, al bunăstării şi huzurului se modifică sau dispar.

Ieşirea din parametri iniţiali face incompatibilă persoana cu statutul şi locul ocupat. Renunţarea la cel ce îşi pierde chiar şi una dintre aşa zisele calităţi planează deasupra tuturora ca stres existenţial major.

Lipsa de cultură şi maniere nu contează .

Vânjoşii fără creier sunt preferaţi celor cu bogăţie de sinapse.

Atunci când culturopalmobatacii ocupă funcţia de consilier cu răspundere întrun domeniu oarecare, aceştia trebuie neapărat să ignore cu obstinaţie problemele legate de domeniul respectiv.

Ei trebuie să ofere stăpânului senzaţia că, în ceea ce priveşte ramura de care se ocupă, aceasta este mereu înverzită şi roditoare.

În ea se ascund cele mai colorate păsări, care cântă cel mai frumos, iar fructele care cresc pe ea sunt cele mai mari, mai frumoase şi gustoase, chiar dacă pomul este uscat demult. Un consilier trebuie să mintă frumos pe stăpân, să miroasă la fel de urât ca el, să sughită în acelaşi timp spunându-i acestuia cât de important, deştept, frumos şi de neînlocuit este.

 

Câcâitobâlbâiacii – Personaje cu ifose de personalităţi, conectate la viaţa publică prin apariţii la emisiuni televizate. Solicitaţi să dezbată aspecte ale vieţii de zi cu zi, în care opinia lor este utilizată ca înlocuitor de condiment expirat adăugat la o mâncare total nepotrivită.

Se screm cu greutate, poticnindu-se în ticuri enervante, să enunţe opinii, din perspectiva pseudo-cunoscătorului incapabil să recunoască realitatea.

În mintea lor se leagă cu destulă greutate punţi între „a fost odată cândva” şi „acum imediat”, aceasta din cauza modului defectuos şi încâlcit în care au gestionat, creând munţi de suspiciune şi dezgust, etape ale trecutului în calitatea lor importantă  de factori de decizie.

Iresponsabilitatea infantilă cu care oferă soluţii pentru situaţiile  şi stările critice actuale deconspiră precaritatea pregătirii lor profesionale, certificată de diplome obţinute în vremurile când ocupau demnităţi, pentru care acest gen de ofrande, reprezentau o formă de recompensă pentru „ochii închişi şi mâna întinsă” . Trăim doar întro economie de piaţă marcată de  agresivitate. Nu?.

Compensaţiile prin care se recunosc calităţile  ipotetice, dar niciodată dovedite, ale celor mai mulţi dintre rezerviştii succedaţi vremelnic în echipele de conducere ale Statului, sunt în cele mai multe cazuri preţ al trădării interesului general în beneficiul particular al mult hulitelor  ” grupuri de interese”.

Niciodată dovediţi,niciodată inculpaţi, niciodată judecaţi, trec vâjâind în maşinile lor luxoase spre destinaţiile secrete în care se simt în siguranţă.

Nu sunt specificate nicăieri defectele cu impact dezastruos asupra renumelui la care au contribuit din plin, de corupt întro ţară coruptă, trădător cu bună ştiinţă, sau vânzător al intereselor neamului, campion în subminarea economiei naţionale cu urmări ireparabile.

Din codurile de proceduri care ar trebui să le încadreze faptele lipsesc ca din întâmplare articolele ce i-ar putea incrimina. Dar să nu disperăm, deoarece procesul de modernizare a statului continuă neabătut şi este posibil ca, odată, cândva, poate din greşeală , să se introducă şi  instrumentele  privind tăierea din rădăcini a răului pricinuit.

Au aruncat anatema renumelui de balcanic corupt, coruptibil, ca o husă neagră, grea şi incomodă, asupra a tot ce înseamnă român, românesc, şi astfel  întreţin cu prezenţa lor marea lehamite ca reflex al repulsiei generale, oferind consistenţă atributelor peiorative.

Aroganţi, cu ifose de persoane demne, imaculate, de o cinste fără cusur, se bat pe burtă între ei în văzul public, trăgându-se de bretelele de la pantaloni, ignorând minimul bun simţ şi rigorile de comportament.

Tutuitul este forma prin care îşi recunosc unul altuia micimea şi nimicnicia.

Irascibili şi trufaşi,  se împăunează, după o vreme în care consideră că li s-au şters urmele mâzgoase, cu eşecurile trecutului, pe care, încearcă să le prezinte generaţiilor naive, ca  succese răsunătoare, punct zero de la care a pornit binele general.

În trecutul lor, iţele încurcate ale afacerilor s-au transformat prin nerezolvarea lor la timpul cuvenit, cu participarea celor plătiţi să facă aceasta, în marea reţea – plasă pe care, ei elefanţii trecutului, se leagănă trândăvind indiferenţi, aşteptând, ca în cântecele copilăriei, să mai apară un elefant.

Cu păcate prescrise, în majoritatea lor, prin abandonarea cauzelor în care pozau  inocenţa, ei trimişii în judecată pentru fapte cu nume şi încadrări complicate,  oferă lecţii de imoralitate halucinante în faţa celor care  au  trăit cu ochii minţii larg deschişi.

Imaginea lor trecută, când promovau şi aplicau idei adacadabrante, folosindu-se de inginerii financiare, perverse în conţinut şi implementare, este parcă mai pregnantă şi stânjenitoare.

Pasul înapoi, pe care ar fi fost normal să îl facă, atunci când electoratul i-a declarat cel puţin incompatibili cu demnităţile profanate şi pângărite, transformă personajele încărcate de gravitatea suspiciunilor în care s-au scăldat, în independenţi implicaţi în alambicurile afacerilor, de unde îşi completează bunăstarea. Generatori ai uraganelor producătoare de dezastre  în trecutul nu prea îndepărtat , purtându-le numele, transformaţi în cabotinii cu ifose şi tupeu nemărginit de astăzi.

Surâzători şi încrezători în steaua lor norocoasă, sfidează bunul simţ, murdărind cu prezenţa  prezentul apăsător.

O analiză atentă şi obiectivă a trecutului devenirii acestui tip de personaje, ar corecta mult din  imaginea ponosită a naţiei şi poate, ar recupera mult din liniştea şi încrederea, pierdute parcă, pentru vecie.

Ignorarea şi renunţarea la prestaţia lor jalnică, chiar cu riscul pierderii din ratingul pe care prin prezenţă lor îl fac, ar limpezi iluzia de cinste şi libertate.

 

Impostorienii – Persoane care îşi arogă zgomotos calităţi, experienţă şi competenţe, fără să se bazeze pe nici o acumulare de competenţe şi cunoştinţe, care să le asigure soclul  statuilor kitsch-iste din nisip, la care visează cu ochii larg deschişi. Adesea chir holbaţi în grimase ce le acompaniază discursul sărac în argumentaţie.

Aerobici în exprimare, lasă senzaţia că doresc să se pălmuiască, atunci când îşi argumentează peroraţiile cu gesturi largi , a croşeu pugilistic, sau mărunte şi rapide, a automulţumire erotică.

Ei trăiesc drama existenţială continuând să trâmbiţeze disonant, în registru isteric adesea, agitând petice de hârtie colorată şi inscripţionată cu numele şi poza lor zâmbitoare, pompos denumite diplome, sau atestate de cunoştinţe, ce dovedesc participarea la stagii de pregătire a tot felul de şcoli de vară, sau simpozioane de informare, dar nu mai lungi de câteva zile sau săptămâni, pe care ei, absolvenţii le declară ca ani de studiu.

Arogându-şi aura cunoscătorului, îşi dau cu părerea despre orice, cu mină de gânditor profund şi vocabular de agricultor cu patru clase, absolvite cândva de mult , din mila învăţătorului care îi ştia pe ai lui ca oameni de treabă şi cu frica lui Dumnezeu, altfel…

Atestatele lor, cu precădere false, sunt emise de entităţi nerecunoscute nicăieri în lume, bombastic botezate, de către escroci prostitori de proşti, cu idealuri măreţe şi timp redus pentru parvenire.

Siluitori de limbă şi răbdare a audienţă, trudesc pentru a se face de râs,  pretinzând cu insistenţă stânjenitoare, atenţie şi respect.

Promovaţi în cele din urmă în poziţiile visate prin jocul destinului, distrug până în temelii obiectivele cărora ar fi trebuit să le asigure desăvârşirea, ca de altfel şi tot ce a fost martor al devenirii lor sinuoase.

Laşi şi răzbunători, defăimează şi caută cu disperare să distrugă pe toţi aceea care i-au descris aşa cum sunt în realitate.

Suma defectelor lor ar face din ei candidaţii  ideali  la poprire pentru epoci de penitenţă în stabilimente destinate reeducării.

Protejaţi de imunităţi şi cutume, de lălăiala criminală a unei justiţii  anesteziate politic sau sufocate sub munţii de cauze trenante, această categorie privilegiată de inconştiento-incompetenţi se retrage din faţa reflectoarelor întro cutumiară, de asemenea, linie a doua, unde, în pacea de după, îşi rotunjeşte agoniseala de pe urma hălcii de Românie oferită lor şi smulsă cu brutalitate.

Deveniţi naşi de fini şi fini de naşi, întro continuă horă cu chirăieli, contribuie la lărgirea bazei de electori a formaţiunii politice din care fac parte, consacrând  noul tip de legături cu iz mafiot, ridicând praful în hore de pomină.

Guşa şi conturile li se rotunjesc vizibil şi acum, în noua lor postură aşteaptând nostalgici noile provocări ale viitorului, sug cu poftă din scobitoarea înfiptă cu nădejde între dinţii obişnuiţi cu chiolhanele .

Destinul mai face dreptate, din când în când, rărindu-i, dar nu cu viteza cu care această categorie proliferează.

 

 

 

Va continua

Monotona ploaie a toamnelor

 

 

Cântă ploaia monoton!

Un refren. Atâta ştie!

Trista, uda melodie,

Face viaţa un infern.

 

 

Vara caldă şi curată

A rămas în amintire.

Plouă-ntr-una, în neştire,

Peste noi, ca un blestem.

 

 

E de-a dreptul obsesiv

S-auzi picurii căzând.

E aproape fără sens,

Toate par în jur plângând.

 

 

Soarele? O amintire

Depărtată şi confuză.

Prin perdelele de apă,

Lumea toată e mofluză.

 

 

E tristeţea generală!

Guguştiucii plâng în zbor.

Păsările zgribulite

Strigă după ajutor.

 

 

Câinii latră tremurând,

Obosiţi de atâtea ape.

Îşi fac public tristul gând:

S-ar putea să nu mai scape.

 

 

Trec maşinile în zbor

Nori de stropi lăsând în spate.

Picături înnoroiate ,

Ambianţă şi decor,

 

 

Că-i lumină, întuneric,

Uda ploaie e la fel.

Intră-n trup, rămâne-n suflet

Şi bălteşte-adânc în el.

 

 

Doar reflexii de tristeţe

Simţi în minte licărind

Şi te vezi ca şi căţelul,

Înotând şi-apoi murind.

 

 

Dor îmi e de-o zi cu soare,

De o umbră de stejar,

De un vin ce stă la gheaţă,

Lume-n slipuri şi grătar.

 

 

Trista melodie-a ploii,

Aş dori s-aud în gând,

Când sub arşiţă, la umbră,

Beau paharul pân – la fund.

 

 

Ce mă chinuiţi iar gânduri,

Despre viaţa minunată?

Dacă nu-s atent cum merg

Am să calc în altă baltă.

 

 

Ploaia, monotona ploaie,

Cade-aiurea peste noi,

Anunţând o iarnă lungă,

Cu suita-i de nevoi.

 

 

 

29 aug. 1997

 

 

 

 

 

 

Se poartă kitsch-ul

Se poartă kitsch-ul dragii mei !

Strâns împletit în toate.

E fanfaronului temei,

Prin tone şi karate.

 

 

În haina poleită de Stambul;

În vorba cu accente născocite;

În comportări disimulat ferite;

Se poartă kitsch-ul care dă contur.

 

 

Îl simţi plutind în aerul fetid;

Îl vezi băltind pe uliţa sordidă;

Îl bănuieşti şi îl remarci într-un sfârşit,

În zâmbet cu sclipici pe-o faţă insipidă.

 

 

Îl poartă domnii, asortând cravata

Şi doamnele, când îşi aleg parfumul.

Îl poartă snobii, dându-şi gurii drumu.

Este mai folosit la vieţuit ca apa.

 

 

Înjurătură când faci complimente;

Porniri de ţoapă la vreun vernisaj;

Gesturi, sau râsul, în biserică stridente;

Potecă printre stele cu pavaj…

 

 

Aşa e kitsch-ul: păcăleală vie.

Ai vrea să pari, ai vrea să fie.

Nu şti-n ce fel şi-atunci,… poate nu ştie.

Înlocuieşti fără-a avea habar.