Category: Tu eşti punctul din spaţiu în jurul căruia gravitează universul


Privind atent în jurul nostru aflăm răspuns la clasicele întrebări la care nu ne răspunde nimeni. Categorisite ca retorice, acestea te pun în situaţia de a interpreta ca stereotipii fără soluţie acţiuni ce ignorate, chiar devin aşa.

Obişnuinţe, ce altcândva erau penalizate , stresează azi subconştientul nostru zbârnâitor, creând ticuri comportamentale. Ele pot deveni  definitorii pentru deranjamente mintale cu aparenţă inofensivă, dar în realitate, cu urmări imprevizibile. Lipsa de reacţie este primul simptom care ar trebui să îngrijoreze.
Aşa s-a ajuns să se accepte imoralitatea, ilegalitatea, impostura, fără a schiţa vreun gest.
Atitudinea mea în faţa acceptării a orice, oricum, oricând, vreau să fie una normală,  de receptare, definire, cât mai obiectivă şi de popularizare, cu mijloacele omului obişnuit, a aspectelor  flagrante  din înconjurătorul imediat.  De transmitere spre analiză celor ce nu se împacă în mod automat cu inevitabilul derivat din comoditate, suficienţă, blazare, inocenţă, sau chiar prostie.

A venit înspre fântână

Blestemând căldura mare,

Se vedea din depărtare

Cum dădea nervos din mână.

L-au privit cu-ncrâncenare,

Cum vorbea iar de minciună,

De purtarea lor păgână,

De necazurile – amare.

I-a descris cu de-amănuntul,

Povestind de fiecare,

Amintind de implicare,

Zugrăvindu-i cu cuvântul.

Ce-au făcut, cum le e felul

Ce-au ascuns cu dinadins,

Ce au dat şi ce-au pretins,

Pentru a-şi atinge ţelul.

A vorbit apoi de sine,

De lipsuri şi de tristeţe,

Cu năduf, fără fineţe,

A spus de ce nu e bine.

A scuipat apoi în palme,

A pus mâna iar pe coasă,

A-ntors spatele la toate

Şi-a pornit-o către casă.

Drept prin lan. La nimereală.

S-a pierdut în depărtare.

L – a-nghiţit căldura mare,

Ca pe-o stranie-arătare.

Au rămas privind departe

Către iarba foşnitoare.

Gâzele doar ţin isonul

Liniştii unduitoare.

Dinspre grajdul părăsit

Curg fantomele-n cireadă.

Ochii minţii pot să vadă

În trecutul irosit.

Au pornit care-ncotro…

Numai cumpăna fântânii,

Scârţâind din braţ a semn,

Sensul vieţii, gestul mâinii.

Pe ruine, prin ciulini,

Încep greierii să cânte.

Obosiţi şi răvăşiţi

Au uitat să se salute.

Era o dimineaţă târzie de primăvară, umedă şi rece.

Pe strada pustie, semn de duminică, vântul plimba de colo acolo hârtii şi pungi de plastic în direcţii doar de el ştiute.

Câte o siluetă grăbită se intersecta cu zburătăcitele gunoaie dornice de joacă.

O apariţie stranie mi-a atras în atenţia. Nu pentru că nu s-ar fi potrivit cu decorul răvăşit , ba dimpotrivă, aceasta desăvârşind tabloul apăsător.

Regizor desăvârşit destinul îmi propunea un moment de reflexie pe care nu aveam voie să-l ignor.

Năluca era o apariţie unică între cei ce răscoleau movila de gunoi. Aceasta creştea zilnic , iar seara şi dimineaţa era locul de unde urgisiţii soartei îşi asigurau supravieţuirea.

Avea ceva distins în atitudine.

O aură tristă care spărgea crusta de mizerie ce o acoperea.

Suma gesturilor sugera un dialog cu umbrele unui trecut nedefinit, care invadându-i clipa îi provocau traume extreme .

Privind-o, m-a fulgerat ideea că ipostaza în care se afla poate deveni realitate oricând, pentru oricine, chiar şi pentru mine.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi .

Într-o fracţiune de timp conjuncturile sociale, care se concretizau la vremea aceea, puteau rupe legăturile de siguranţă în care fusesem obişnuit să exist, distrugând spiritul în care fusesem antrenat.

Sfaturile părinţilor, ale bisericii, ale şcolii deveneau astfel caduce pierzându-şi valoarea .

Experienţa proprie nu se mai aplica.

O nouă atitudine trebuia adoptată pentru a înţelege şi a mă face înţeles.

Un spirit străin mă înghiontea încercând să înlocuiască brutal tot ceea ce ştiam. Un alt cod trebuia adoptat, pentru a descifra realitatea.

M-am îngrozit!

Acolo , în codul acela se afla ascuns şi adevărul despre ce se întâmpla cu mine, cu noi toţi.

Abandonaţi, oamenii îşi pierdeau reperele, rămânând să se ancoreze de realitatea care îi respingea, doar cu reacţii ce izvorăsc din spiritul de conservare.

Această opţiune cred că stă la baza pierderii auto respectului şi duce în final la dorinţa de a evada din propriul eu, intrând în conflict cu ideea de sine, devenind cel pe care nimeni nu-l doreşte.

Acesta este începutul stării ireversibile numită nebunie.

Aşa am simţit atunci, privind scena pe fereastră.

Acum, la distanţă de un deceniu, am sentimentul că generalizarea acestui gen de relaţii interumane a depărtat suficient şi depărtează spre irecuperabil fiinţele, propagând starea ca pe un virus.

Izolarea şi tristeţea sunt ingredientele utilizate din plin la obţinerea melanjului social în care ne ducem zilele.

Abrutizarea devine un criteriu de selecţie, ce face din fiinţa umană un android, fără sentimente, care funcţionează doar cu scopul de a-şi mulţumi orgoliul când îşi devorează clipa.

Nebunia devine astfel o stare normală, detectabilă din momentul în care ţi se dă semnalul respingerii.

Atunci, dacă nu ai proptele interioare puternice, şi suport social şi material incontestabil şi inatacabil, te poţi considera pierdut. Definitiv pierdut.

Prima reacţie este acceptarea degradării ca pe un dat al naturii care te deţine, şi imediat următorul, rătăcirea în ambient.

Nu mai contează dacă ceea ce faci are ca finalitate dispariţia fizică. Acceptarea fără condiţii a degradării devine modul în care se derulează prezentul.

Trecutul se volatilizează anulând memoria.

Devenit propriul judecător, tu eşti singurul în măsură să hotărăşti sentinţa şi să ţi-o aplici atunci când consideri .

În deceniul scurs (ce potrivire semantică) s-au schimbat pubelele, s-a modernizat şi s-a salubrizat oraşul, si parcă s-au mai înmulţit căutătorii în gunoi. Dar nici aceştia parcă nu mai sunt la fel.

Provenienţa lor este alta. O parte sunt migratori cu căruţe fără coviltir, trase de cai scheletici, în care leşuri de foste automobile se deplasează pe ultimul drum.

O altă parte, cea a boschetarilor, numiţi aşa deoarece acolo se adăpostesc cu predilecţie, făcându-şi siesta sau încropindu-şi adăposturi sezoniere în periplul către nicăieri. Aceştia în marea lor majoritate , foşti meseriaşi rămaşi fără meserie, eşuaţi pe banchiza sărăciei aduşi de fluviile de băutură de care au devenit dependenţi. Îmbătrâniţi înainte de vreme, respinşi de cei care cred că fără ei au o şansă în plus, sau pur şi simplu că nu mai pot ţine ritmul cu timpurile, clachează.

Pensionari fără familie şi noroc, încercând să completeze minuscula pensie cu câştiguri din muncă, aşa zis cinstită şi care sfârşesc în stradă ademeniţi de mirajul unei bunăstări iluzorii, sau de escroci care le vânează bunurile mobile şi imobile. Specializaţi, ei recuperează pe categorii aproape tot ce se aruncă.

O nouă formă de relaţie s-a creat între cei ce aruncă şi cei ce adună.

Nu se incomodează ,fiecare grup ignorând pe celălalt, pe cât este posibil.

Disensiuni apar mai mult între aparţinătorii aceleiaşi categorii decât între grupuri.

Diviziunea muncii funcţionează fără a fi deranjată de convulsii de vreun fel.

Toate se află în echilibru.

Pacea şi armonia socială au învins. Poate nu definitiv, poate nu peste tot la fel, dar din punct de vedere politic se poate spune că este o reuşită.

Europa însăşi se poate declara mulţumită .

Noi semănăm din ce în ce mai mult cu modelele din coşmarurile altor timpuri. Sentimentul că lucrurile se repetă e copleşitor.

O lume profund bolnavă îşi caută leacul şi un şi-l află în tiradele demagogice.

O societate aruncată într-un haos guvernat de legi strâmbe şi absurde îşi alienează membrii cu bună ştiinţa cu care o mamă imorală îşi abandonează singurele creaţii, copiii.

Aroganţă, tupeu, sau mod de viaţă?

Isolenţă, tupeu, obrăznicie sau pur şi simplu prostie?

Bufonul se agită.

Urmează să vorbească.

Cu vorbe ticluite

Vrea să vă păcălească.

O glumă şi o tumbă,

Un pas împiedicat,

Un gest, o mână-n umbră,

Un hohot exaltat.

Ajunge la tribună

Tragând de microfoane.

În faţă lui se-adună

Mulţime cu tromboane.

Cu tobe, cu trompete,

Ce haos infernal…

Ce ploaie de confetii

Pe dansatori de bal

În baie de lumini

O haordă de burtoşi,

Ce apariţii stranii ,

Pletoşi şi chelioşi

Şi doamne fără vârstă

Pornite pe scandal,

Apar brusc din culise

Ca să dispară iar.

Pe dealul din Uranus

În marele palat

Se trag astăzi concluzii

La ce s-a întâmplat.

Se definesc trasee

Dorite de-mpărat

Pentru acei ce astăzi

Vor crede c-au scăpat.

Mai face-un gest, o tumbă

Îşi mai lungeşte gîrtul,

Mai bea un strop, se strâmbă

Şi ia apoi cuvântul :

Abrupt. Nici nu respiră.

Pe nesfârşita aţă,

Înşiră şi transpiră,

Cuvinte de paiaţă:

V-am oferit soluţii,

V-am dat procente, cifre…

V-am săturat cu vorbe

Şi voi n-aţi înţeles,

Că pentru-a fi mai bine

Veţi trece prin … deces?

Voi spuneţi că aceasta,

E genocid, e crimă…

Voi smiorcăiţi de foame

Şi-aţi vrea să fiţi cu noi?

Palatu-i mic, chiar mare,

Să-ncapă aşa puhoi.

Corabia lui Noe

A luat doar o pereche!

Să vină, deci perechea,

Ce voi aţi hotărât!

Să urce… domnişoara

Şi tânărul … Atât !

Alegeţi dintre case,

Doi câini, de-acei cu lesă!

Şi două vrăbiuţe…

Mai nostim, papagali!

Voi? Vă retrageţi! Haide!

Ce-aţi vrea să luăm golani!?

Să scape-n nemurire

Cerşind, iar pentru bani?

Rămâneţi, deci în stradă!

Oricum o să pieriţi.

Mai ieftin decât plumbul,

S-o faceţi …hămesiţi.

Închei aici povestea,

Ce ar mai fi de spus?

E cât priveşti dezastrul

De jos şi până sus.

Cum toate sunt de-a valma,

Cum toate sunt pe dos,

Mă-ntreb cu disperare

Ce-nseamnă sus, sau jos…?

Nu-i nici-o diferenţă,

Ce-ar demonstra ceva!

Nu are importanţă!!

Poţi fi oriunde-ai vrea.

Prăpăstii, sărăcie,

Nu poţi sări nicicum.

S-ajungi în altă stare

Îţi trebuie alt drum.

E sigur altă cale,

La care n-ai acces.

Te uiţi absent prin mine!

Ţi-e silă! Am înţeles.

VALENTIN BOERU

19 februarie 1997

pensando

Agoniacilor cubici (cu bici)

Apăsat de răutatea ce se varsă tumultuos
Din găoacea găunoasă cu aspect de bot colţos,
Cufundat în ironia săpătorilor în vers,
Fără pic de gingăşie, fără dragoste şi sens,
Mă surprind ucigând clipa ce mi-e dată de trăit,
Căutând să înţeleg din mesajul ipocrit,
Deversat ca râu de mucus peste muncă şi trăire,
Răsturnate-n valuri repezi de-aroganţă şi venin,
Cu miasmă de sentinţă şi de smârc, de nesimţire,
Ce aruncă înspre cei care vin cu gând senin,
Din talazul cu lături în care-şi înmoaie tocul
Şi din care cu nesaţ îşi alimentează ciocul.
Cei care devin stăpâni peste ce oferă locul.

Sunt convinşi că rostul lor este unul special
Când se cred steaua polară, sau „măreţul” de pe cal,
Fără care piere sensul şi puterea şi cărarea,
Brusc devii doar uscătură care şi-a pierdut culoarea.
De nu le urmezi întocmai şi dojana şi – îndrumarea.

Fără ei nici adevărul n-are formă şi savoare,
Doar lumina lor e raza care vine de la soare.
Fără urecheală, turma, s-ar mişca buimac, haotic.
Fără sughiţat de şef şi aspectul lui despotic,
Nu ar exista valoare, nici răcoare, nici căldură…
Nu ar mai spori-n renume, fără proşti în bătătură
De care să râdă – n vorbe, crezând că produc cultură.

Sunt în jurul lor destui ce, mieros, li se închină,
Cufundând în ode dulci, ce le fac cu gura plină,
Operele de doi bani ale celor ce la fel, ca şi ei ,
Din când în când, viaţa-n aberant declină.
De asemeni, vechi reflex, pupă fără de odihnă,
Pe cei care poartă „fes”. După fese adânc suspină
Şi se calcă şi se-împing , doar să fie mai aproape,
De acei ce cu un gest pot să-i salte, sau să-i sape.

Vrei să-i ştii? Să îi citeşti? Să le-nţelegi pornirea?
Se înşiră cozi la zmei, după cum le este firea.
Umplu cerul şerpuind şi visează să-i atingă,
Dacă nu , măcar un pic să plutească pe cer lângă.

Lângă, lingă, zvon de clopot umple zarea dintre ei.
Bucurie a plutirii printre falşii semizei,
A mulţimilor din coada zmeilor ce se cred zei.

GROzav,

Exist în această parte de lume mereu atent la ce se petrece, marcat , vesel, trist, puternic, slab, iritat, calm, visător, prozaic, liniştit, disperat, iar liniştit, iar disperat, îngrijorat, amăgibil, amăgit, dezamăgit, sub aripa protectoare a îngerului păzitor imaginat şi oferit mie de cei care m-au iubit. Sunt ca şi voi prezent în toate măsurătorile care califică sau descalifică România. Sunt şi acest lucru mulţumeşte pe unii nemulţumind pe alţii. Sunt ca şi voi parte din această naţiune care dăinuie.