Textul de mai jos a fost scris în timpul unei călătorii la Berkeley, California. Mi se pare plauzibil în continuare, mai ales după discuţia despre prostie, găzduită, de curând, de Televiziunea Română. Evident, subiectul e inepuizabil…

 

 

Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întâlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încât rezultatul să fie sau să pară multicolor.

 

În latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare a imbecilităţii universale: descoperi neîncetat noi variante şi le percepi mai limpede pe cele de-acasă. Din America, de pildă, imbecilul român mediu se vede foarte bine decupat, ca o umbră chinezească perfectă, ca o efigie. El străluceşte prin câteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că, vreme de cinci sute de ani, a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale. Imbecilul român mediu se identifică intim cu toate gloriile neamului. El a câştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat. Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decât să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decât în alţii. Cum altfel s-ar explica virtuţile excepţionale cu care a fost dăruit? E un unicat preţios, într-o lume de moftangii. Asta nu înseamnă că imbecilul român mediu nu are şi oarecare insatisfacţii: în perioada de tranziţie mai cu seamă, el percepe dezgheţul ca pe o disoluţie. E trist că nu se conservă „realizările“ anterioare („rod al muncii şi suferinţei noastre“) şi reuşeşte să intoneze un „ce“ ironic ori de câte ori se referă la „privatizare“ (şi „privatizaţi“), „democraţie“, „economie de piaţă“ sau „FMI“. Imbecilul român mediu declară frecvent că „orice s-ar zice, Ceauşescu a fost un patriot“ şi că Vadim Tudor „o fi cum o fi, dar în chestia ungurească are dreptate“. În aceeaşi suită de convingeri se mai pot cita fraze de genul: „Casa Poporului e o dovadă a creativităţii naţionale“, „Iliescu e prea moale“ sau „eram şef de serviciu şi am ajuns taximetrist“. Evident, citind aceste rânduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e socotit imbecil.

 

Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectuali şi preferă, demagogiei patriotarde, delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou al eticului, un inspirat, un om al misiunii. El confundă subtilitatea mentală cu acţiunea politică şi îşi ia reveriile drept soluţii constituţionale. Când constată că utopia sa nu e împărtăşită de mase, că Montaigne n-are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză de imbecilitate masele şi Paşcanii. Imbecilul superior crede sincer că toţi cei care-l contestă sau au alte păreri decât el sunt imbecili. El mai crede că intransigenţa opozantă postrevoluţionară e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui cuminţenie prerevoluţionară. Imbecilul superior e un campion al nesincronizării, al inadecvării, al suficienţei lunatice. Adeseori, sub aparenţa sa fragilă şi romanţioasă se ascunde o dezmăţată poftă de putere, pofta de putere a imbecilului de rând…

 

Dar să nu fim vanitoşi. Să vorbim şi de imbecilii altora. Există, de exemplu, imbecilul mediu american: se declară liber-cugetător şi crede în fantome, consacră chifteaua fără mirodenii drept vârf al artei culinare, bea lapte la friptură, crede că tot ce se spune la televizor e „ştiinţific“ şi că nu America a fost descoperită de europeni, ci viceversa.

 

http://dilemaveche.ro

 

 

Consideraţii personale privind imbecilitatea

 

Cunoaşteţi expresia ” i-am ciuruit” ?.

Ea a fost rostită în două momente diferite de personaje diferite, , cu calităţi diferite, în timpuri istorice diferite, dar cu acelaşi scop şi intenţie de finalitate. De a crea impresie asupra maselor de imbecili descrişi mai sus, de personajul ce confundă oglinda cu televizorul.

A făcut destulă vâlvă şi după aceea , ajutând pe cei ce privind prin hubloul avionului, de la înălţimea potecilor printre norii străinătăţilor exotice, ce stimulează imaginaţia atunci când nu dorm sforăind, să tragă concluzii despre ceilalţi, toţi ceilalţi.

Mereu ceilalţi sunt aşa şi pe dincolo, plini de defecte şi deficienţe uşor de evidenţiat de către„specialişti în aruncat mizeria gândirii lor, din ţucale de porţelan, de la înălţimea vârfului piramidei pe care s-au cocoţat, asupra celor dispuşi să caşte gura la arătarea minusculă iţită în vârful ei punctiform.

Ţara arde la foc mic şi babele cu barbă îşi dau cu părerea despre defectele „ciuruiţilor”, (ajunşi imbecili la ora zborului peste norii Americii,după ce au fost folosiţi pentru a atinge scopurile pentru care, la vremea atingerii lor erau consideraţi, din contră, inteligenţi nativ), după ce şi în broboada lor s-au cărat gloanţele ciuruirii.

Nu cred că a exprima opinii despre prostie şi imbecilitate este prioritate a minţilor capabile de efervescenţă intelectuală, decât dacă acestea s-ar afla sub tratament de recuperare şi supraveghere de specialitate, undeva la aer tare de munte, coborâţi din vârfurile pline de pericole ale piramidelor pe care s-au căţărat crezându-le soclu rezervat al monumentelor proprii, de unde strigă după ajutor în şoaptă, sau înfoiaţi către cei ce par nesemnificative râme priviţi de sus, sau de şi mai sus, din norii americani ,aducători de furtună şi dezastru.

Aidoma acelor persoane ce vorbesc despre gripa aviară protejate de tifonul trecut în grabă peste megafonul gurii, păstrând totuşi la vedere embleme confecţionerului, pentru o mică intenţie de reclamă mascată, producând rumoare şi panică inutilă, aceşti împletitori de vorbe în tradiţionale mileuri de pus pe televizor, în arabescuri de aşezat pe mesele stăpânilor de ocazie, sau pentru a fi oferite ca ofrandă celor de aici, sau de aiurea dispuşi să contribuie cu ceva la bunăstarea şi promovarea talentatului creator de ode ditirambice sau insulte furibunde cu stil şi ironie reconoscibile.

Formatori de opinie, în viziunea proprie, sunt de cele mai multe ori, ca şi pintenaţii dimineţilor, se vor scremuţii inventatori ai marelui cotcodac ce răzbate prin ceţurile dimineţii de pe stiva de lemne a vecinului, uitând să mai strige şi aşteptatul cucurigu.

Nu taie nimeni cocoşul doar pentru că l-a trezit când visa frumos şi nici nu o să-i arunce zâmbind boabe otrăvite sperând să îl taie vecinul ce ar fi capabil să îl creadă capiu, apoi mâncându-l, să crape ca victimă colaterală.

Esenţa rezultată prin distilarea borhotului ce stă la dospit în budanele gândirii iese din alambicul în care se distilează umorile ţi răutatea.

Picurată apoi în ceaiul de dimineaţă al celor ce citind presa caută răspuns întrebărilor ce le zgândăreşte deranjant existenţa comună, se pot transforma în porniri şi convingeri ce vor avea ce rezultat sugerate atitudini.

Există însă şi un risc asumat. Acela de a trezi unora, se pare din ce în ce mai mulţi , o stare de greaţă ce se încheie de obicei cu o înjurătură neaoşă la adresa celui ce întinând vorbeşte de curăţenie şi iubire.

Cotcodăceala o poate realiza toată firea, cucurigul, mai ales cel de calitate, este o realizare rară şi tocmai de aceea aşteptată, apreciată , motiv de fală a stăpânului şi de avantaje asupra păsăretului a posesorului de calităţi.

Altfel , în vacarmul cotcodăcitului general şi cel ieşit din ciocul ocupat cu ciugulitul trece neobservat , iar atunci când prin sacrificarea sa stăpânul gustă ciorba, parcă nici aceasta nu are savoare ca aceea făcută din cocoşul cu vocea cea mai sonoră.

Oricum capul şi vârful aripilor, intestinele şi plămânii, tot câinii le vor digera, lătrând parcă mai stilat.

 

Plecând de la strălucirea ideii de „modernizare”, atât de vehiculată în aceste timpuri, putem trage concluzia următoare: ce era ieri strălucitor, tentant, de atins, mâine va fi calificat ca desuet, imbecil chiar, iar cei ce au fost partizani ai ce s-a modernizat, asemeni. Astfel de aprecieri sunt descalificante pentru minţile luminate în măsura în care au valoare de concluzii calificante pentru alţii, mereu ceilalţi. Ar fi interesant de ştiut dacă cei ce emit astfel de sentinţe le citesc privindu-se în oglindă, gândind că au fost scrise de cel de dincolo de sticlă şi se referă la cel de dincoace de ea. Cam ce reacţii credeţi că ar putea avea în faţa acestei revelaţii?

 

 

 

 

Anunțuri