Cu cadenţa moale a vorbelor, rostite în registru ce se vrea grav, aproape de acela al tigrului care mormăie pentru sine, cuvintele zboară dintre dinţii cu nuanţă de porţelan chinezesc, de un alb nefiresc.

Mai ieri, problemele stomatologice, îl făceau pe neobositul vorbitor, dependent de gestul ducerii mâinii la gură.

Teama de penibil îl făcea reţinut şi prudent în acelaşi timp.

Folosită ca un veritabil capac pus pe oală, atunci când începea să se exprime, mâna la gură îl complexa.

Căpătase chiar un tic ce părea altora nervos, dar el zâmbea, simţind aceasta.

Astăzi zâmbeşte larg şi stropeşte ca un aspersor, când umple încăperea cu ditirambe.

S-a obişnuit destul de greu cu noua lui înfăţişare.

A învăţat, ca un copil, ce deprinde mersul în picioare, să utilizeze „lucrarea”, să vorbească corect, să zâmbească, uitând de ticul cu mâna.

Şâşâitul şi sâsâitul au dispărut pe rând, obrajii deranjaţi, la început, suportă prezenţa „ lucrării”, ignorând-o.

Ce mai, s-a acomodat perfect cu noua înfăţişare.

Acum poate poza fără reţinere şi fără teamă.

Zâmbeşte larg, lăsând să i se vadă dantura .

Scumpă şi dintr-o bucată.

Soarele se aprinde, parcă mai tare, când razele lui poznaşe, se joacă zglobiu, pe muchiile, profesionist şlefuite, ale dinţilor.

Este fericit.

Poate, doar obrajii, osteniţi şi căzuţi peste gulerul cămăşii, să mai reprezinte o problemă .

Poate cearcănele, cu aspect ciocolatiu, agrementate cu brazdele adânci ale ridurilor, să mai prevadă, o nedorită durere de rinichi, sau o greaţă prelungă, urmare a unei nopţi de mahmureală.

Poate părul, ce lasă să se vadă pielea capului bronzată, din care razele soarelui sar ca mingia de ping-pong din paleta jucătorilor chinezi, să mai însemne altceva.

Ce este evident, este.

Cu dinţii, s-a rezolvat.

O fi costat o avere, dar face.

Si ce contează, atâta timp, cât nu sunt costuri personale.

O umbră trece peste fruntea ca un podiş bolovănos , arat adânc de vânturi uscate şi rebele.

E un avantaj pe care l-am utilizat perfect legal, un drept constituţional, aş putea spune.

Nu este un avantaj, este un drept şi nimic mai mult.

De ce îmi fac atâtea probleme?

Rămase privind departe, la copacii a căror frunze cădeau în cercuri largi, spre aleea udă .

Plutirea lor se termină pe negrul asfaltului, de parcă ar fi fost atrase de un uriaş şi nevăzut magnet.

Rămân imobile, ca un splendid covor ce se ţese, fără un contur anume.

E toamnă şi parcă, parcul din incinta cu garduri înalte de piatră e mai colorat ca niciodată .

Frumoase nuanţe combină natura, când se pregăteşte, pentru marele somn de iarnă!

 

A depăşit demult necazurile prin care trecea înainte de alegeri şi acum, votat de o majoritate suficientă, face parte din echipă cu toţi neisprăviţii.

Gândeşte profund la calea ce trebuie urmată.

Trebuie urgent să iasă din necazurile pe care toleranţa, şi nu odată încăpăţânarea lui, i le-a creat.

Politică şi iar politică.

O viaţă de răsuciri şi combinaţii, furată de practicarea acestui sport, în care, tu, trebuie să fii şi jucător şi arbitru şi de multe ori, chiar public.

O maree de umbre, cu chipuri întunecate, îi străbătu memoria.

Foştii adversari se aud din ungherele în care nu se află nimeni , criticând înfruntându-l , agitându-se surd.

Pentru o clipă, imaginea parcului, cu ploaia lui de frunze, în care nici o siluetă de trecător grăbit nu răvăşeşte covorul argintiu roşcat, dispare.

Prin ferestrele mohorâte se perindă imagini din trecut, în care, contestatari furioşi, îi cer plecarea.

Lui, să i se ceară aceasta?

Lui, care, i-a lăsat mereu să se creadă înţeleşi.

Tocmai lui, care s-a coborât printre ei, mâncând cu ei, jucând cu ei, glumind în stilul lor, închinând cu ei…

Norul gândurilor trece cu greutate peste ferestrele biroului.

Imaginea copacilor se recompune colorându-se în tonuri de arămiu.

O pasăre, fâlfâie grăbită spre rosturi de neînţeles, urmând poteci de nori, dispărând peste copaci.

Vântul rece se înteţeşte stricând covorul de frunze.

Întors în scaunul primitor, mai privi odată spre cerul înnorat, prevestitor de ploaie.

Vremea rea se apropie grăbit.

Închise ochii şi se lăsă pradă gândurilor.

 

Are, deci, avantaje, dar şi obligaţii.

Obligaţii, pe măsura statutului său important.

Cel mai important. Nu?

Pentru cât timp?

Pentru cât va voi.

Când se va sătura, va ieşi public şi o va spune răspicat.

Ca de fiecare dată, când a avut ceva de spus.

Reacţiile celorlalţi nu contează.

El este cel care va rămâne în istorie.

Numele lui va fi menţionat, pentru vecie, în succesiunea celor mai importanţi oameni ai locului.

Visurile lui, se opresc o clipă, pentru a continua în alt registru.

Imagini de basm, cu el, călărind armăsarii albi ai reuşitei depline.

Sus , tot mai sus, peste capetele plecate şi tremurând de frică ale foştilor prieteni şi duşmani, deopotrivă, stă el, ca un monument impunător.

Stăpân al bunilor şi răilor totodată, adulat, cântat in versuri de interpretul lui preferat, pe care nu îl ştie nimeni.

Nimeni nu trebuie să îl ştie .

E secretul lui.

E slăbiciunea lui.

Fiind slăbiciune, nimeni nu are voie să o cunoască.

O slăbiciune, oricare ar fi ea , îi poate slăbi autoritatea în faţa celorlalţi.

Îl face vulnerabil.

Îl retrimit între banali.

Îi subminează autoritatea.

Tocmai acum, când treptele de urcat au fost urcate, iar platoul înălţimilor îl răsfaţă cu priveliştea capetelor plecate de dedesubt.

Agită vitejeşte, sabia grea, pe deasupra capetelor, văzând, cum fiorul de teamă se propagă în mulţime.

Îi face bine acest sentiment.

Domină prin teamă, o lume cu capul plecat.

 

Un sunet strident spintecă întunericul, spulberând exploziv visul adânc, amestecându-i brutal imaginile, în frigul înconjurător.

-A sunat ceasul, nu te scoli ?

Se aude vocea, încă adormită, a soţiei.

– Hai scoală-te! Întârzii la şomaj.

-…

– Îmbracă-te bine, că afară s-a lăsat frig .

Ai grijă să nu te îmbolnăveşti, că nu ştiu dacă ne vom mai descurca.

– Mai ai ceva bani? Dacă da, când vii, te rog să iei o pâine.

– Ce vis am avut?!

– Ai spus ceva?

– Nimic. Gândeam cu voce tare la cât de ciudate sunt cărările somnului.

– Parcă ziceai ceva de un vis..

 

O durere surdă îi aduse aminte că ar trebui să ajungă la stomatolog.

– Cât o mai costa , Doamne, astăzi acest lux.?

-…

 

6 oct.2010

Anunțuri