Cântă ploaia monoton!

Un refren. Atâta ştie!

Trista, uda melodie,

Face viaţa un infern.

 

 

Vara caldă şi curată

A rămas în amintire.

Plouă-ntr-una, în neştire,

Peste noi, ca un blestem.

 

 

E de-a dreptul obsesiv

S-auzi picurii căzând.

E aproape fără sens,

Toate par în jur plângând.

 

 

Soarele? O amintire

Depărtată şi confuză.

Prin perdelele de apă,

Lumea toată e mofluză.

 

 

E tristeţea generală!

Guguştiucii plâng în zbor.

Păsările zgribulite

Strigă după ajutor.

 

 

Câinii latră tremurând,

Obosiţi de atâtea ape.

Îşi fac public tristul gând:

S-ar putea să nu mai scape.

 

 

Trec maşinile în zbor

Nori de stropi lăsând în spate.

Picături înnoroiate ,

Ambianţă şi decor,

 

 

Că-i lumină, întuneric,

Uda ploaie e la fel.

Intră-n trup, rămâne-n suflet

Şi bălteşte-adânc în el.

 

 

Doar reflexii de tristeţe

Simţi în minte licărind

Şi te vezi ca şi căţelul,

Înotând şi-apoi murind.

 

 

Dor îmi e de-o zi cu soare,

De o umbră de stejar,

De un vin ce stă la gheaţă,

Lume-n slipuri şi grătar.

 

 

Trista melodie-a ploii,

Aş dori s-aud în gând,

Când sub arşiţă, la umbră,

Beau paharul pân – la fund.

 

 

Ce mă chinuiţi iar gânduri,

Despre viaţa minunată?

Dacă nu-s atent cum merg

Am să calc în altă baltă.

 

 

Ploaia, monotona ploaie,

Cade-aiurea peste noi,

Anunţând o iarnă lungă,

Cu suita-i de nevoi.

 

 

 

29 aug. 1997

 

 

 

 

 

 

Anunțuri