O dimineaţă înăbuşitoare de vară a acaparat totul împrejur.

Singurii contestatari ai stării de prizonierat sunt gălăgioasele vrăbii ce îşi declară zgomotos nesupunerea.

Retras în umbra încăperii privesc în lumina de pe balcon la eticheta colorată a unei damigene cu licoare bahică şi încerc să îmi traduc cele scrise.

„Carafa boierului”. Acesta este denumirea ce însoţeşte grafica.

Un personaj cu chip tânăr, înveşmântat în straie strident colorate ţine în mâinile sale un hrisov şi un pocal salutând a închinare pe privitorii interesaţi de prezenţa sa.

Privesc eticheta şi caut să înţeleg ce a dorit să sugereze cel ce a amplasat pe ea portretul tânărului cu chef de bairam, coborât din trecutul medieval.

În vremurile acestea ce se vor noi pe dea-ntregul, cu orice preţ, o denumire ca aceasta pare , dacă nu cel puţin disonantă, chiar kitschistă.

Acum , în epoca eficienţei declamate în păsărească de sorginte „wall street- istă”,  în care puternice compactoare produse pe meleaguri asiatice, în fabrici robotizate pe dea-ntregul, cu eficienţă maximizată, ce se bazează pe calcule savant elaborate, aplicate, optimizate, nivelează ireproşabil, punând în aplicare planuri concepute în „Institute de Dezvoltare şi Depersonalizare” aflate în centrul babilonian al Europei Unite, tot ce înseamnă protuberanţă cu caracter tradiţional, local, sau profund ineficient, spre a instaura noul vis de aur al omenirii, Globalizarea…

Tocmai acum, în aceste momente de cumpănă economico – financiară pe care omenirea, pierdută şi câştigată la jocul de-a „Alba – neagra” pus la cale şi susţinut cu consecvenţă de Finanţa Mondială caută ieşirea din impas, de pe „ Carafa boierului”, un feudal cu pălărioară veneţiană, într-un halat de boxeur gata de a intra în ring, face închinare către cei ce ar fi dispuşi să răspundă invitaţiei la chef.

Care boier?

Ce carafă?

Peste prăpastia istoriei se încearcă inaugurarea unui traseu de covoraşe zburătoare fermecate spre hanurile trecutului idilic şi ineficient lâncezelnic.

Ce spune Fondul, sau comisarul european de resort despre acest mod subtil de promovare a ineficienţei, prin instigare la metehne cu caracter tradiţional şi istoric.

Ce are de reproşat concurenţa producătorilor europeni de licori ce domină piaţa cu produsele lor autorizate şi susţinute uzurpator?

Dar nutriţionistul Mencinicovschi?

Ce căutaţi voi pe piaţa voastră fără aprobarea noastră?

Cu aceste nelămuriri în gând, pornite de la întrebarea iniţială, am populat timpul ce a urmat străbătând ca un fondist labirintul gândurilor.

Carafă de cinci litri se poate să fi existat?

Ea a fost intermediara formă de vas dintre butoi, în care era depozitat vinul şi pocal.

Din pocal se sorbea cu nesaţ licoarea binecuvântată.

Medicament sau otravă, după măsură, educaţie sau ştiinţă, licoarea umplea pocalul primitor.

Acesta şi-a făcut datoria în serviciul celui care s-a ostenit al mânui.

Din atributele ce conturau existenţa vremurilor, făceau parte pe lângă budană, carafă, pocal şi spada, ghioaga, calul, barda…

Îmbinate, toate acestea şi altele la fel, au constituit arsenalul cu care cercul de fier de la roata istoriei ne-a purtat zdruncinat până în ziua de azi.

Printre toate, noi şi conştiinţa noastră, tradiţiile, amintirile, bucuriile şi tristeţile, iertarea fărădelegilor suportate cu stoicism, sau întreprinse fără prea multă gândire, memoria faptelor şi a oamenilor, care au luminat, sau au aruncat mantii de umbră peste rănile sângerânde, sau cicatrizate ale naţiei.

Cufere cu comori gândite şi făptuite de anonimii ce populează poveştile, doinele , baladele şi legendele bunicilor, cu care şi-au adormit nepoţii nu ne lasă să trecem mai departe fără a ne stârni curiozitatea sau interesul.

Vitrinele de cristal ale muzeelor şi mânăstirilor, din care privesc chipurile sfinţilor şi mirenilor, cu nume şi fapte.

Pe ele s-au construit templele rugilor şi speranţelor noastre.

Carafa este vasul de sticlă din care se umplu paharele celor însetaţi şi în care spuma vinului se sparge  ca briza mării de stânci înainte de a fi îmbrăţişată de înotătorul dornic să se răcorească.

Ea oferă primul contact vizual şi olfactiv cu comoara ieşită la lumină din bezna rece şi parfumată a butoiului.

Boierul , personaj privilegiat cu drepturi, libertăţi şi posibilităţi materiale, invidiat şi urât în acelaşi timp, pentru lipsa obligaţiilor faţă de truditorii de pe urma cărora îşi obţinea substanţa bunăstării şi îşi concepea atributele de trăitor, salută cinic.

Bondar în stupul din care se alimenta cu mierea dătătoare de viaţă, trăia clipa cu consecvenţa inconştienţei inutilului.

Clipa decontului pentru cinism , aroganţă, bunăstare folosită fără măsură şi înţelepciune, plana asupra ca sabia lui Damocles pedepsind excesele şi lăcomia pe neanunţate, făcând dreptate, restabilind echilibrele deranjate.

Timpul a înghesuit în sacul istoriei fapte , oameni, caractere, situaţii din care sunt extrase ca din cutia flaşnetarului răvaşe cu caracter moralizator pentru cei ce cochetează cu aceleaşi metehne şi în prezent.

Astfel compilând cronicile îngălbenite cu ţipătoarele tabloide ale prezentului deducem că feudalismul românesc a avut ”Dorobanţierii” lui, încă dinainte ca noţiunea să existe.

Aroganţi, urâţi, proşti, colerici, însoţiţi de nelipsiţii „ciorchineii”( termen patentat de unul dintre reprezentanţii de frunte ai genului, vestitul şi mult comentatul Irinel Columbeanu ,  surprins caracterizndu-şi însoţitorii mânaţi de interese meschine ce  însoţeau augusta lui persoană), invidiaţi pentru poziţia socială, comorile cu atribut de ” pleaşcă” surprinzătoare ( nu odată demonstrat a fi rezultat a tot felul de inginerii tenebroase cu caracter ocult, ilegal , acoperite de legi fabricate de ei şi ai lor pentru folos propriu) şi facilităţile de trăitor privilegiat al tranziţiei cu caracter perpetuu.

Se adună în roiuri zbârnâitoare şi şocante pentru a alimenta foamea de senzaţional a aşa zisei prese tabloide şi pentru a-şi demonstra lor înşişi că sunt în viaţă.

Boierii de sorginte dorobanţieră , tatuaţi şi pe limbă cu simboluri ce vorbesc despre halucinanta lor viaţă arsă pe rugul parvenirii oportuniste  se consumă ca lumânările de parafină colorată arzând pe tortul vieţii.

Mulţumiţi până la nivelul de greaţă profundă şi continuă de bunăstare, această boierime de Dorobanţi, îşi degustă pocalul cu iluzii închinând sub bliţurile fotografilor agresivi ca şi ei.

Bondarii din stupina  Herăstrăului  zumzăie a vuvuzelă către cei ce nu se ridică la nivelul pretenţiilor lor, emiţând judecăţi de valoare ce pun în evidenţă caracteristicile cinico-sadice ale genului.

Nu odată atitudini şi acţiuni ieşite din cadrul firesc al normelor de convieţuire duc la răbufniri cu sfârşit şocant şi zguduie nirvana semizeilor de tranziţie.

Valoarea lor umană, sau civică, îşi pâlpâie importanţa ca şi evenimentele ce califică sau descalifică vremurile.

„Carafa boierului”, eticheta care a reuşit să îmi trezească spiritul copleşit de căldura unei zile de vară ciudată se ascunde în umbră, lipită pe sticla cu licoare bahică.

Când copleşitor de caldă, ca o baltă în care peştii mor din lipsă oxigenului, când năzuroasă şi umedă , cu perdele de ploi, în care geamătul copacilor povesteşte despre gândul prăbuşirii, ziua aleargă grăbind către seară.

Anunțuri