Odată cu trecerea timpului imaginea trecutului îşi pierde din acurateţe.
Sentimentul că greşeşti interpretând o secvenţă de trăire începe să fie prezent, iar efortul pe care îl faci pentru aţi păstra obiectivitatea creşte proporţional cu aceasta.
Au fost însă situaţii trăite cu atât de mare intensitate încât şi-au lăsat amprenta de neşters în subconştient.
Vorbind despre ele, ai tentaţia aproape firească, să foloseşti în expunere timpul prezent.
Oameni cu statură impresionantă, sau imagine deosebită, situaţii ieşite din comun ce au schimbat realităţi, sau din potrivă , au evitat producerea de schimbări dramatice populează amintirile cele mai îndepărtate cu lumina ,sau umbra proprie, colorând gândurile.
Trecem mai departe pe cărarea labirintului vieţii fără putinţa de a ne opri nici măcar pentru o clipă spre a savura iluzia de fericire .
Destinul ne expune situaţiilor atât de diverse prin care trecem, lăsându-ne nu odată impresia că se amuză.

Este un chin, atunci când încerc din răsputeri să repopulez amintirile cu personajele timpului, să constat imposibilitatea rememorării numelor, sau a secvenţelor, în care au fost prezente fantomele trecutului.
Despre persoane şi situaţii ce m-au marcat puternic îmi amintesc încercând să definesc cât mai corect importanţa prezenţei lor în intersecţiile vieţii prin care am fost călător.
Mulţi au luat loc în galeria de onoare a muzeului meu interior cu prezenţă marcată, constituind modelele pe care am încercat să le urmez.
O altă categorie importantă au fost cei care au trezit în sufletul meu de copil sentimente de panică şi repulsie şi care, prin experienţele lor, au constituit avertismente pentru ce a trebuit evitat,  sau de ţinut la distanţă.
Mulţi alţii, personaje pe scena unde spectacolul vieţii s-a derulat cu frenezie, au dispărut după cortina grea a vremii, ştergându-se din memorie.
Numele lor , figura, gesturile, atitudinile au dispărut complet din amintire ca şi când nu ar fi existat.
Au murit odată cu clipita în care i-am cunoscut furând-o şi pe cea trăită de mine.
Cât de importante păreau atunci toate câte s-au petrecut şi cât de depărtate şi lipsite de importanţă pot părea acum.

Locuiam pe strada Dinu Vintilă la numărul19 C, aflată între Parcul Circului de Stat şi Stadionul „ Dinamo ”
O curte ca alte patru de pe aceeaşi stradă.
Case  tip, construite din câte am aflat de fabricantul de cărămida Tonolla pentru salariaţii săi.
Structura celor care locuiau în acele locaţii nu mai avea nimic comun cu ideea originală.
Salariaţii lui Tonolla dispăruseră in acele locuri după naţionalizare.
O populaţie diversă constituită eterogen din familii de muncitori la fabricile, tipografiile, sau industriile din oraş se înghesuia în camerele cu sală.
Domeniile de dezvoltare ale vremii au produs un exod dinspre provincie a celor care îşi încercau norocul la oraş stabilindu-se cu forme legale ,sau mai puţin legale, la neamuri, cunoscuţi, sau aiurea.
Chiriaşii erau o categorie extrem de prezentă în peisajul ce devenea pe zi ce trece mai divers şi mai populat.
Componenţa eterogenă a chiriaşilor în apartamentele din Tonolla, a avut darul să ne familiarizeze, pe noi copii, cu diversitatea de caractere, obiceiuri şi comportamente.
Locuiam deci, acolo unde văzusem pentru prima oară lumina zilei , la 19 C, apartamentul numărul 5.
Acel apartament, pretenţios spus, era compus dintr-o cameră, o săliţă şi o magazie-bucătărie pe partea opusă , separate de aleea de trecere şi o grădiniţă cu flori în mijlocul căreia era stăpân prunul.
Bătrânul prun cu renglotele lui aspectuoase şi parfumate pe care le aşteptam tot anul, cu cleiul sălciu pe care îl mestecam strâmbându-ne unul la altul ( eu şi fratele meu Năică). Obţinut cu efort, rupt cu mare greutate de pe trunchiul scorţos constituia o delicatesă cu valoare de trofeu pentru cel care se încumeta şi reuşea să îl culeagă.
Ca un tunel curtea conţinea nouă astfel de „ apartamente”.
Imaginea era interesantă până la detaliu.
Case din cărămidă acoperite cu ţiglă, pe care era inscripţionată marca producătorului, acelaşi Tonolla, primul stăpân al locului, iar în faţă curtea cu grădiniţă, magazia de lemne şi bucătăria încropită prin împărţirea acesteia în două încăperi.
În acea bucătărie cu pereţi din scândură unde soba din fontă cu cuptor scotea fum până ce focul prindea putere, iar şoricelul stăpân al locului ieşea să ne observe pe policioara văruită de sub fereastră, am privit cum se produce hrana de zi cu zi, cum se fierbe laptele, sau se coc pe plită turtiţele din cocă frământată de mama.
Doamne!
Mirosul şi gustul acelor bucate mă învăluie şi acum când gândurile mă răpesc pentru a colinda printre umbrele trecutului.
Plita, focul de lemne, varul, gazul din lampa de gătit, sau cea de luminat, cu sticla ei subţire, dădeau acelor vremuri un parfum şi o savoare unice, pe care numai cine le-a cunoscut o poate înţelege astăzi.
Raiul copilăriei cu pereţi văruiţi a fost , pentru noi cei mici, casa din Tonolla şi prozaic domiciliu stabil din buletin pentru cei mari.
Marea familie a familiilor de la 19C, cu bune şi rele, trăia în acele curţi, ca nişte scări de bloc răsturnate, cu hol şi dependinţe comune, cu trecere prin sufragerie, a tuturor celor care domiciliază pe scară.
Coeziunea dintre sufletele celor ce locuiau în acel peisaj era una specială, cu legături profunde .
Bătrânii erau bunicii tuturor copiilor, cei cu studii profesori şi sfătuitori pentru toţi .
Aşa îi receptam noi cei mici.
Evenimentele îşi pierdeau caracterul personal devenind de interes comun.
Dincoace de poartă era teritoriul siguranţei în care se antrenau respectul, stăpânirea de sine, buna creştere.
Dincolo de ea era pericolul absolut.
Trecerea prin faţa ferestrelor celorlalţi, crea o stare de jenă firească şi doar ideea că eşti observat, pondera orice ieşire din tipare de bun simţ, impunându-ţi reguli nescrise.
Comportamentul trebuia adaptat la nivelul de cultură, temperament, sau pretenţii al fiecăruia, pentru a evita conflictele, sau stresul, care stârnite, ar fi transformat viaţa în calvar.
Chiar din micile conflicte iscate din te miri ce aveam de învăţat. Ele se stingeau mediate de ceilalţi, sau de câte un eveniment important, ce îi obliga la apropiere şi iertare.
Conflictele grave deveneau tabuuri, de care nimeni nu mai vorbea, dar rămâneau ca cicatricele pe faţa luptătorilor din arenă.
La vedere, fără cuvinte, fără explicaţii.
Moartea le ştergea din evidenţe, odată cu persoana însemnată.
Aşa am trăit primii ani ai copilăriei.
Aşa am deprins tainele convieţuirii într-o curte sat din mijlocul oraşului.
Colindele din perioada Crăciunului, mirosul de cozonaci şi sarmale, ouăle de paşti , cerşetorul cu barbă albă şi vioară, biserica la care mergeam cu părinţii sau Maica Mare, au fost izvoarele spirituale de la cera ne-am adăpat sufletele noastre de copii.
Tradiţii, obiceiuri, cultură şi incultură, acolo s-au definit prima oară , în forme simple, inexplicabile aproape.
O secvenţă de viaţă ce poartă cu sine posibilitatea de a fi caracterizată ca memorabilă este cea în care „ Inspectorul”, cu statura sa masivă definea atunci, demult, bătrâneţea.
Aşa l-am cunoscut. Sub această titulatură. Impresionant, misterios, pentru un copil în relaţie cu necunoscutele vieţii.
Preţiozitatea, sau respectul cu care era pronunţat cuvântul, învăluiau în aură de poveste, persoana de care erau ataşate.
Pensionarul, fost inspector financiar într-o bancă importantă, în timpul vieţii active, păstra în imaginea afişată, prestanţa ocupaţiei sale anterioare şi un aer ursuz superior.
Erau, cum am mai încercat să povestesc, vremuri ce aduceau schimbări de substanţă într-o Românie ce trecea destul de abrupt de la starea de război, trăită din plin de părinţii noştri, la cea de pace şi confuzie, pe care aveam să o trăim noi cei mici..
Nimic din ce văzuseră şi suportaseră ei nu ne era cunoscut nouă .
Povestirile lor nu se potriveau aproape de loc cu varianta, în care noi trebuia să ne integrăm ca viitori cetăţeni.
Procesul de mistificare începuse să se manifeste şi se perfecţiona agresiv, cu efecte vizibile de la o zi la alta.
Oamenii se transformau, caracterele se schimbau dramatic.
Evoluţia unora sau involuţia altora se făcea cu privirea în pământ, sau vorbindu-se în şoaptă. Agresivitatea oportuniştilor se manifesta zgomotos dincolo de uşile caselor, de porţile curţilor, de şoaptele celor mari.
Nu înţelegeam mare lucru atunci .
Pricepeam schimbările prin atitudinea pe care cei apropiaţi o aveau faţă de evenimente şi de oameni, din glumele, sau atitudinile serioase, pe care aceşti senzori o transmiteau voluntar, sau întâmplător spre noi, cei mici.
Să nu vă pună sfântul să vorbiţi la şcoală că ne leagă şi rămâneţi pe drumuri, era mesajul prin care familia încerca să se protejeze în faţa agresiunii exterioare ei , reprezentând în acelaşi timp prezenţa şi măsura terorii posibile din partea misteriosului mediu înconjurător.

Inspectorul, era Domnul Iurcă.
Persoană cu statură de monument din lut, alb în totalitate, cu părul tuns perie numărul 3, după standarde practicate de frizerii vremii, greoi în felul în care se deplasa .
El era locatarul de la apartamentul numărul 1.
Inspectorul, se ocupa, de calcularea cotelor la utilităţi pentru chiriaşii de la 19 C.
Era un fel de administrator – încasator .
Întocmea chitanţele cu un scris fără cusur, în care literele aveau formă perfectă, caligrafiate cu creion negru, obligatoriu cu mină moale.
Păstrat până nu mai putea fi ţinut în mână, apoi introdus într-un prelungitor din lemn cu ineluş metalic şi utilizat până nu mai putea fi ascuţit creionul Domnului Inspector Iurcă întocmea listele şi dovezile de plată a contribuţiilor pentru apă., canalizare, gunoi, etc.
Hardthmuth din clasa B erau creioanele în faţa cărora Domnul inspector trăia deplina satisfacţie.
Mama aducea pentru noi de la serviciu creioane cu care desenam, iar nenea Iurcă, Inspectorul, de câte ori corespundeau gustului lui le lua, le studia privindu-le ca pe nişte opere de artă, după care le proba pe un colţ de hârtie scriind cu scrisul lui perfect „România”.
Le introducea apoi, cu o nespusă grijă, în buzunarul de la piept mulţumit fiind de oportunitatea ivită.
Era un om singuratic şi destul de ursuz.
Trecea ca un urs greoi să citească „ ceasul” la apă şi dispărea apoi în dosul uşii de la apartamentul 1 ce se închidea târşit.
În ferestre hârtia odată albă ce ţinea la distanţă curioşii care ar fi dorit să surprindă intimităţi din viaţa „Inspectorului”era îngălbenită de vreme şi soare.
Perdeaua din spatele ei părea neatinsă de mână de om .
Geamurile mereu închise au fost coperţile în spatele cărora s-a păstrat nedezlegat romanul misteriosului domn.
Prin uşa de la intrare, întredeschisă uneori când treceam prin dreptul ei, expira miros de cartofi cu ceapă şi cu ouă prăjite pe lampa cu petrol ce trona în săliţa de la intrare.
În fundal o mobilă veche, cu multe cărţi, cu file la fel de  galbene ca hârtia din fereastră, prinse între coperţi maro, înghesuite pe poliţe maro, vorbeau mut despre faptul că Domnul Inspector citise mult şi continua să o facă .
Perdeaua din fereastră, cortină peste trecutul şi prezentul clipei ce trecea în intimitatea misterioasă, gazdă a generaţii nederanjate de păienjeni, părea înţepenită în nemişcare.
Cartofii cu ceapă şi ou din crăticioară parfumează  şi acum aerul amintirii desenând cu aburul lor greu profilul masiv şi îngândurat al bătrânului.

Nenea Iurcă, sau „Inspectorul”, era o figură pentru cei de care era apropiat.
Uneori, seara, se lungea la discuţii cu tata, care împrăştia bună dispoziţie către cei dispuşi să o recepţioneze şi să o digere.
În acele clipe, povestirile, sau schimbul de idei, încingea atmosfera până târziu, toţi participanţii împărtăşindu-se din tortul veseliei.
Într-una din serile binecuvântate, în care printre poveşti şi realităţi se strecurau torente de râs, îşi face apariţia nenea Iurcă ţinând în mâna lui mare o minusculă călimară goală.
Nelule, nu aveţi câteva picături de cerneală cu împrumut? Se adresă el tatii, căutând în acelaşi timp cu privirea un loc pe care ar fi putut să se aşeze.
Mama, care aranjase până atunci rufele aflate într-un sertar , acum rămas întredeschis în partea de jos a şifonierului,  se ridicase pentru a îndeplini dorinţa vizitatorului.
Prinşi în caruselul poveştilor, cuprinşi de veselie, nu am remarcat, când mătăhălosul domn a luat drept scaun cu privirea sertarul şifonierului şi parcă într-o secvenţă de film mut, s-a lăsat spre a se aşeza.
Cu ochii trecând prin toate stările, de la râsul colectiv la care participa deja la disperarea din final, când cu un zgomot infernal s-a prăbuşit odată cu sertarul.

Bătrânul  s-a pomenit jos, într-o poziţie ireală şi neobişnuită pentru cel care, până în acea clipă fatidică, fusese „ Inspectorul”.
Privirea lui, cu ochii ieşiţi din orbite, cu degetul arătător al mâinii ce ţinea călimara intrat în aceasta, cu proteza dentară stând să-i părăsească gura, mut de surpriză,  într-o linişte totală, va rămâne pentru copilul care am fost, tabloul deznădejdii totale.
După ajutorul oferit spre a se ridica cu greu, oferit de cei ai casei, verificat să nu i se fi întâmplat ceva rău, Domnul Iurcă, văzându-şi încărcată călimara, a pornit cu imaginea şifonată spre rosturile  abandonate cu ceva vreme înainte.
Atunci, în acele clipe, mitul „ Domnului Inspector”, de al cărui statut misterios şi maiestuos beneficiase, s-a spulberat.
Nenea Iurcă, cel cu ochii holbaţi şi degetul în călimara goală, tronând pe sertarul prăbuşit, l-a înlocuit pentru totdeauna.
L-am mai văzut odată, prin vara lui 1966, când mutaţi „la bloc”, în Balta Albă, ai mei au primit vizita bătrânului plecat „ în vizită la Nelu”.
Stătea pe un tub de beton şi ne aştepta să sosim acasă.
Compusese o poezie stranie din care mi-au rămas în memorie versuri disparate.
Le recita cu aer actoricesc, încercând să trezească interesul ascultătorilor, pentru a le descifra tâlcul.
„Împărate luminate care şezi pe nenăscut
Şi te plimbi pe a lui mumă care nu şi l-a crescut,
Ori ascultă-mi cuvântul, ori…”
Aici, memoria a ascuns pentru totdeauna continuarea, lăsând ditirambica ghicitoare fără sens şi urmare.
Poate că e mai bine aşa.
Inspectorul a rămas acolo departe, în timpul său,  stăpân al misterului ghicitorii.

Odată, în vremurile acelea marcate de angoase existenţiale, tânărul tata, posesorul unui spirit în permanentă efervescenţă, înclinat spre studiul reacţiei celor ce îl înconjurau, îi supunea pe aceştia, la tot felul de probe  comportamentale.
Le oferea spre dezbatere situaţii şi atitudini spre a le testa reacţia.

Se distra apoi copios cu bunul lui prieten Aurică comentând desfăşurarea situaţiilor create.
Ce îi dă prin cap o dată! Părinţii mei se pregăteau să ia un împrumut de la CAR pentru a-şi completa garderoba.  Erau invitaţi să  participe la un eveniment oarecare şi calculau cum să distribuie banii pentru a acoperi toate necesităţile stringente.
Văzând că banii acopereau ce îşi propuseseră să realizeze şi pe deasupra îi rămân ceva în plus, îi propune mamei să facă un gest care a blocat-o.
Să îi cumpere „ Inspectorului” un costum nou, pe care să i-l ofere cadou. Şi-a propus să îi spună în acelaşi timp acestuia că a câştigat la loto optzeci de mii de lei. Voia să îi vadă reacţia, atât când primea cadoul, cât mai ales când afla vestea despre câştig. Îl ştia pe bătrân ca fiind cărpănos şi aşa cum am mai spus, strângător ca o veveriţă.
Ştia că vecinii aveau apetenţă pentru a descâlci şi încâlci în  fel şi chip firul vieţii celor de lângă ei, băgăcioşi şi inventivi, invidioşi şi laşi în acelaşi timp. A pregătit astfel ,o nadă pentru toată suflarea. Avea să afle din reacţia lor cam pe unde se află prietenii şi adversarii.
Şi a făcut-o.
I- au cumpărat un costum pe care ţin minte că au dat opt sute de lei.
Mulţi bani pentru vremurile acelea. Cât un salariu .
Tata i l-a oferit bătrânului împreună cu informaţia despre câştig şi astfel a pornit mecanismul bufoneriei.
Comedie? Dramă?
Zvonul la expus pe tata reacţiilor pe care le aştepta multe dintre ele constituind surprize neaşteptate.
Bătrânul domn s-a bucurat iniţial ca mai apoi să se încarce cu un soi de invidie de ne disimulat.

Reacţie de jucător la loto ce consideră că cei care câştigă îl deposedează nemeritat pe sine.
Tensiunea pe care a indus-o între vecini a fost atât de mare, încât a trebuit să o dezamorseze repede, recunoscând cacealmaua. I-a fiert însă suficient în cazanul invidiei încât atunci când a povestit cum a ticluit păcăleala, majoritatea a răsuflat uşurată.  Doar o parte din cei mai montaţi au rămas prizonieri ai suspiciunii pentru multă vreme.
O glumă cu potenţial de pericol deloc de neglijat.
Atunci ca şi acum era inconfortabil să nu aparţii colectivităţii. Oamenii se ataşau de cei deopotrivă lor alături de care se simţeau în siguranţă.
O cană de zahăr, sau o linguriţă de sare, o ceapă, un pahar de ulei, luate, sau date împrumut valorau mai mult decât o scrisoare de acreditare în mâna unui ambasador la poarta unei cancelarii străine.  Mai mult decât o un gest familiar.
Un costum cadou, aşa din senin era  mult peste valoarea  unui  gest obişnuit.
Prea mare, prea mult.

Destabilizator pentru comunitatea săracă prin obişnuinţă, origine sau deposedare sub vremuri.
Greu de suportat şi de cel către care s-a îndreptat gestul cât şi de cei care au aflat de el.
Sărăcia uniform distribuită  avea valoarea paşaportului de trecere prin necazurile vremurilor, printre cei ce trăiau încovoiaţi de lipsuri şi grija zilei de mâine .

Toţi ca unul! Moarte chiaburilor! Proletari din toate ţările uniţi-vă! Erau sloganurile sub care se putea trăi în siguranţă.
Sărăcia era o calitate, un semn de solidaritate cu popoarele asuprite şi o certitudine a supunerii, de mers în rând cu toţi ceilalţi de lângă tine şi de aiurea.
În acelaşi timp era o certitudine a prezentului pentru cei mai mulţi.
Mărinimii şi gesturi care se puteau interpreta în alt fel nu erau privite cu ochi buni şi nici ascultate cu urechi înţelegătoare.

Era sărbătoare când tata aducea crapi uriaşi din delegaţiile în care pleca destul de des prin ţară.
Îi prepara făcând saramură, cu atât de multă pricepere şi voie bună atrăgând în jurul lui chibiţi şi pofticioşi.  Îi împărţea apoi cu bucăţi mari din sufletul său generos tuturor din jur .
Pentru bunătatea lui, ce ieşea din orice scară de evaluare, era iubit de mulţi din cei ce nu ar fi fost capabili să îl imite.
Era căutat atunci când avea, pentru că el, împărţea bucăţi de suflet fără să ceară nimic în schimb.
Avea reacţii interesante cu care îşi justifica mărinimia trimiţând pe cei care doreau să îşi explice gesturile lui la filosoful japonez Watanabe.
Toată copilăria am încercat să găsesc vreun semn lăsat de acest misterios filosof dar nu am găsit nimic. Misterul său a rămas intact şi astăzi ca şi atunci, demult.
Watanabe era poate definiţia cifrată a sufletului său singular şi rebel
Gătea de plăcere şi dădea tot tuturor.
Câtă bucurie făcea cu gesturile lui de mărinimie, tot atâta dramă a provocat cu zvonul despre simulatul câştig.
Unii, cei mai săraci şi deznădăjduiţi dintre ei, credeau că au pierdut medicamentul, care prin prezenţa lui tonică, le motiva existenţa.
Ceilalţi, mânaţi de impulsuri oportuniste, trăiau pusee de invidie şi astfel polarizată, comunitatea a digerat cu destul inconfort, sceneta oferită de tata.
Măi Nelule, nebun mai eşti !
Cum ţi-a trecut ţie prin cap aşa comicărie? Mormăia a întrebare adesea, trecând prin dreptul uşii noastre, tanti Maria, una dintre bătrânele ce se întorceau, seară de seară, de la poartă, unde numărau trecătorii până se plictiseau.
Aştepta un răspuns lămuritor care să îi liniştească sufletul prins în capcana suspiciunii.
Dar dacă a fost chiar aşa? Se întreba pe sine.
Să îi dea tocmai cărpănosului de moş, el care sigur îi înşela pe toţi la calcule când le tăia chitanţe.
Tata îi răspundea în stilul lui vesel : Hai să îţi dau o saramură. E crap de la Tulcea.
O codiţă, ce spui?
E târziu Nelule, cine mai mănâncă la ora asta?
Dar dacă insişti nu te refuz…
Pleca mulţumindu-i tatii, ducând farfurioara cu grijă să nu piardă nici măcar un strop din delicioasa ofrandă.
Se depărta încet spunând ca pentru sine:
Nebun mai eşti Nelule!

Anunțuri