Povestea baloanelor de săpun

Somnul adânc din timpul dimineţilor în care mama ne obliga să ne cufundăm , pentru ca astfel să îşi poată rezolva treburile impuse de rutina zilnică, fără grijile supravegherii noastre, ne ajuta să înmagazinăm în cotloanele memoriei informaţiile , impresiile, experienţele trăite în bucuria jocului intensă şi nevinovată.

Frânturile de discuţii, pe care le purta cu cei ce treceau prin faţa ferestrei deschise, cu voce scăzută, pentru că, în casă, copiii trebuiau să se odihnească, dădeau adesea tonul unor visuri ce continuau realitatea în dimensiuni ireale.

Cu vocea ei cristalină îngâna frânturi de romanţă, sau arii încărcate de suavitate legănându-ne parcă.

Un loc aparte între amintirile copilăriei îndepărtate îl ocupă cântecelele despre copii săraci, mai săraci decât noi, sau orfanii oropsiţi ai soartei, pe care aveam ocazia să îi remarcăm destul de des în jur, mergând la biserică, sau la cumpărături, depăşind astfel teritoriul protejat de poarta metalică de la stradă.

Adormeam, prizonieri ai visului şi numai paşii celor ce se întorceau acasă, trecând prin dreptul ferestrei, adăugau prin cadenţa lor personaje cunoscute din realitatea exterioară.

Ştiam după intensitatea, viteza, sau lungimea zgomotului produs, a cui prezenţă însoţeau.

Era un alt element de siguranţă ce ne lega de lumea de afară.

Revenirea la realitate , reacomodarea cu clipa şi locul se petreceau în acea baie de sunete şi lumini ce defineau bucuria copilărească.

Dormi? Era întrebarea care alunga şi ultima învelitoare de incertitudine de pe realitate, adresată în şoaptă celui aflat lângă mine.

Nu odată constatam cu surpriză că fratele meu mai mic, trezit de ceva timp, a rămas să contemple nemişcat dansul umbrelor de pe tavan, sau strălucirea câte unei raze rătăcite prin dantelele de cristal ale paharelor, a modelului din carne de curcubeu al ochilor vitrinei de la şifonier, sau a „bizotului” oglinzi. Nemişcat, privea spectacolul de umbre şi lumini pe ecranul alb al pereţilor.

Acele irizaţii multicolore ne vrăjeau hipnotizator.

Le priveam îndelung dorind ca prezenţa lor să devină şi să rămână materială.

Dezamăgirea ce mă încerca în clipa dispariţiei era asemănătoare despărţirii pentru un an de parfumului florilor de liliac, sau al lăcrămioarelor, a florilor de salcâm sau de tei, ca de altfel a tuturor celorlalte arome şi contururi materiale cu efemeră prezenţă sezonieră.

Am învăţat să iubim şi să dorim, trăind prezenţa aromelor, culorilor, formelor şi sunetelor ce ne umpleau cu prezenţa lor viaţa.

Ele aparţineau minunilor naturii cu care fusesem împroprietăriţi la naştere, devenind astfel comori ale copilăriei cu care şi de la care am învăţat aproape tot abecedarul existenţei pământene.

Speranţa, dorul, bucuria, aşteptarea, răbdarea, delicateţea, atenţia , posibilul şi imposibilul, dezamăgirea, încrederea, suspiciunea, siguranţa , incertitudinea, în acele timpuri de început au dat substanţă definiţiilor pentru vremurile ce au urmat.

Ai visat vreodată, copil fiind, să poţi ţine prizonier balonul de săpun, pe care un crâmpei de macaroană, sau un tubul unei frunze de ceapă verde îl făceau să apară miraculos din apa tulbure a savonierei?

Ai făcut baloane, când îţi spălai faţa, suflând în inelul rezultat din unirea degetului mare cu arătătorul ?

Cine îl face pe cel mai mare?

Al cui rezistă mai mult?

Acestea erau problemele cu importanţă majoră pe care clipa le arbitra zâmbind înţelegătoare în trecerea ei grăbită.

Jocuri nevinovate cu aer de competiţie din care nu rezultau niciodată campioni cu notorietate.

Competiţii ad-hoc în care copii obişnuiţi deveneau importanţi pentru o secundă.

Orgoliul încolţea în sufletele neprihănite şi se ofilea odată cu încheierea jocului.

Ai încercat mila pe care învingătorul nevinovat o nutrea atunci, demult, întro altă lume parcă, pentru lacrimile învinsului?

Ai simţit tremurul sufleţelului cuprins de amărăciunea eşecului sub torentul pornit din izvoarele ochilor?

Ai lăcrimat şi tu, învingătorul, alături de cel învins oferindu-i victoria pentru al linişti?

Dacă da, este semnul sigur al prezenţei formei de iubire pe care numai cei ce au crescut înconjuraţi de fraţi şi surori o pot simţi şi care este germenul din care se naşte altruismul de mai târziu.

O formă de iubire ce poate fi explicată cu greu în cuvinte.

Pe care numai gesturile de mai târziu, încărcate de compasiune către toţi cei ce suferă şi lăcrimează o devoalează, ca peticele de senin pe cerul apăsător încărcat de norii de nepătruns ai vieţii.

Am avut norocul să am un frate a cărui construcţie sufletească nu a fost atinsă niciodată de toxinele invidiei, răutăţii, sau a altor forme de agresivitate.

Meticulos, consecvent şi perseverent, în sensul bun al cuvintelor, sensibil şi preocupat de rolul aparentelor în relaţia cu cei din afară, a arborat mereu steagul onorabilităţii, pe altarul căreia a depus jertfă viaţa lui.

Am călătorit prin imperiul copilăriei, unul alături de celălalt, trăind intens etapele, cu bune şi cu rele, împărţind frăţeşte recompensele, sau temerile şi pedepsele.

Aflaţi mereu sub reflectorul cu care eram scanaţi de tata, am învăţat să navigăm spre ochiurile de lumină şi linişte ale mărilor învolburate, prin care acesta , în calitate de comandant, purta corabia familiei.

Debarcaţi din când în când, împreună, pe câte o insulă a plăcerilor nevinovate, degustam crâmpeie de fericire şi independenţă, re îmbarcându – ne grăbiţi, când statura impunătoare a tatei se prezărea din mulţime.

Grija cea mai mare era să re fabricăm febril normalitatea acceptată de acesta, în cele câteva clipe care ne stăteau la îndemână, constatând mereu că sunt insuficiente.

Cu grabă disperată, improvizam pentru construirea aparenţelor.

Mereu, înainte să ne ducem la bun sfârşit truda, tata intra pe uşă interogându-ne despre tot ce era evident că se petrecea.

Numai pentru noi, cei ce încercam să facem minuni, încercarea se dovedea a fi dramatică imposibilitate.

De unde ştie? Ne întrebam în naivitatea noastră, fără a realiza că antagonismele realităţii pluteau în praful ridicat ca un nor, în sudoarea de pe frunţi, sau in cearşaful boţit de sub pătura întinsă.

Tăieturi din reviste şi ziare dispăreau sub pat, deoarece, acţiunea în sine putea fi pedepsită sub motiv că am umblat cu foarfeca, sau lama de ras, iar acestea ne-ar fi putut accidenta.

Chibriturile folosite cu neatenţie puteau produce catastrofe ireparabile, precum alte o mie de motive reale sau ipotetice.

Morala începea cu fulgerele verbale aruncate din norii imaginaţiei lui, în care noi eram victimele acţiunilor necugetate în care ne complăcusem.

Se încheia adesea cu invitaţia de a face cunoştinţă cu temuta lui curea de la pantaloni.

Clipele cele mai dramatice nu erau cele în care cureaua muşca palmele retrase cu teamă din raza ei de acţiune,ci pregătirea pentru a încasa pedeapsa.

Scosul curelei însoţită de descrierea a ce urma să ni se întâmple, se petrecea după un ritual pe care îl cunoşteam, repetându-l de multe ori în glumă, când se întâmpla, ca în joacă, să ne amintim de tata şi de atitudinea lui la supărare.

Pedepsele suportate anterior ne făceau să ne privim în complicitatea noastră cu sentimentul de groază întipărit pe figură.

Aceasta îl demobiliza de multe ori, satisfăcându-i orgoliul afectat, făcându-l să transforme pedeapsa în distracţie.

Îl bufnea râsul constatând panica ce ne stăpânea , sau pur şi simplu, atitudinea noastră îi transmitea o reflexie a situaţiei penibile în care se afla prin disproporţia dintre faptă minoră şi pedeapsă supradimensionată.

Scăpam atunci numai cu morala, uitând de necazul pe lângă care trecusem.

Asta când scăpam.

Când nu, ne priveam aşteptând să citim pe figura celuilalt intensitatea durerii resimţite în momentul în care, cureaua atingea palma.

Lacrimile, se prelingeau pe obraji picurând pe picioarele goale, colorau cu transparenţa lor pielea, încropind desene cu contur de floare sau de stea.

Ne susţineam din priviri unul pe celălalt în acele momente, gândind fiecare, printre suspine, la durerea suferită .

Laitmotivul moralei era mereu acela, că teama şi grija lui pentru ce ar fi putut să se întâmple trebuiau să fie înţelese şi respectate necondiţionat.

Aspectele de viaţă aflate sub spectrul necondiţionalităţii trezesc pentru copii şi nu numai pentru ei, un interes fatal, expunându-i riscurilor, care altfel, prin lipsa acestui atribut, ar trece neobservate.

Considerate inexplorabile, pericolele trec fără urmări.

Clasificate ca axiomatice, dorinţa de explorare transformă în periculoase orice banalităţi.

Curiozitatea a ucis pisica spune un proverb în care cred.

Tata considera că experienţa lui de viaţă este cheia supravieţuirii, cu care oricare dintre noi poate deschide ,fără nici un risc, lacătele uşilor din labirintul plin de pericole al vieţii.

Uita în analiza făcută că destinul a prevăzut pentru fiecare dintre noi un alt scenariu.

Din el lipsesc pasaje ce fuseseră cruciale pentru traseul vieţii lui.

Apele prin care navighează corăbiile noastre sunt pline cu altfel de pericole, cu care el nu s-a întâlnit şi pentru care exisă alte soluţii de rezolvare. Mările prin care tata şi-a purtat corabia sunt deşerturile de astăzi din care monştrii care îl pândeau au dispărut, sau s-au transformat evoluând în fiarele junglelor da astăzi.

Ne explica riscurile la care ne expuneam, încărcându-se în acelaşi timp cu starea necesară aplicării pedepsei.

Acceptarea necondiţionată a spuselor lui era materializată în teama de pedeapsă atunci când, nu năzbâtiile nevinovate pe care le făceam din inconştienţă copilărească, de cele mai multe ori, acopereau neajunsurile şi influenţa societăţii în care trăia, ca prizonier abandonat de armata idealurilor sale. Deziluziile îl copleşeau când îi transformau în ruine castelele visate.

Se descărca de acumulările negative aruncând o năframă de teroare, motivată printr-un exces de grijă .

Am înţeles târziu aceste stări de fapt, descărcând amintirile despre el de multe din tuşele întunecate ce păreau absurde.

Am devenit omul liber de astăzi refuzând constant caracterul necondiţionat al regulilor impuse, formalismului şi gregarismului de orice fel.

Astfel am păstrat posibilitatea să visez şi să mă bucur de tot ce mă înconjoară ca dar suprem al destinului.

Trăiesc respectând forţa vieţii şi a morţii ca pe parantezele logice ale existenţei îmbogăţindu-mi continuu spiritul.

Respect pentru a fi respectat, încercând să nu lezez pe cât se poate echilibrele în care se află lumea înconjurătoare.

Asupra profilului autoritar al tatei am să revin de fiecare dată când voi avea ocazia.

El a însemnat pentru mine suma tuturor bunelor şi relelor pe care o persoană le-a înmagazinat şi expus pe taraba existenţei.

Fiecare clipă a vieţii lui a fost încărcată de sublim şi ridicol, de forţă şi neputinţă, de duritate şi sensibilitate, într-un amestec unic şi irepetabil, sau cel puţin imitabil.

La fel ca un curcubeu după ploaie, sau un miraj în deşert, apărea pentru a se volatiliza atunci când ai fi dorit mai puţin.

Atrăgea şi respingea simultan ca un magnet cu polaritate alternativă şi frecvenţa acordată cu frecvenţa grăbită a inimii lui uriaşe.

Ai trăit bucuria ridicării primului zmeu din hârtie ruptă din caietul de şcoală ( detaşată cu mare grijă de la mijloc pentru a fi mai mare şi care prin repetarea operaţiunii anemia peste poate „ rechzita” scumpă şi în acele vremuri), sau victoria primei săgeţi trase din arcul fabricat de mâna ta?

Pierderea unicei săgeţi Produsă cu mare efort din tulpini su lăstari de copaci găsită după îndelungi căutări, care a ales libertatea şi liniştea zborului peste acoperişurile acoperite de ţiglă roşie, de pe care a mai revenit alunecând de vreo câteva ori înainte şi care se ridicase până la etajul al şaptelea al singurului bloc de locuinţe de pe stradă ?

Ce acţiune care a lăsat să iasă din mâna te nesigură de copil, o improvizaţie dedicată jocului, nu te-a umplut de satisfacţia pe care cred că o încearcă şi cei mai mari inventatori?

Aşa începeau şi se încheiau zilele copilăriei noastre. Depăşind punţile presărate în calea noastră pe harta destinului.

Ne-am căţărat pe vrejul vrăjit al imaginaţiei spre maturitate, protejaţi de grija şi dragostea prea puţin declarată în vorbe, dar acoperitoare ca un nimb de lumină, a celor care trudeau pentru noi.

Aşa a fost atunci şi ar mai fi fost şi acum dacă lista de priorităţi a soartei nu ar fi programat pentru călătorie în necunoscutele tărâmuri de dincolo de raţiune, a multora dintre cei ce însemnau, atunci când existau, înţelesul deplin al cuvântului noi.

Când sensul de întreg, considerat indestructibil de către mintea noastră de copii a fost spulberat prin dispariţia dramatică a celei care era sora mai mică, s-au aplecat asupră-ne umbrele în spatele cărora nu era posibil să pătrundem cu înţelegerea.

Am rămas aici să ne aşteptăm plecarea, cu bagajele mai mult sau mai puţin făcute, să însemnăm pentru cei care ne înconjoară şi pentru care folosim mereu prea puţine cuvinte care exprimă dragostea, nimbul şi aripa protectoare. Le-o arătăm discret prin lumina pe care o răspândim deasupra lor speranţa că odată, cândva , la ceas de adunare sau scădere aceasta va fi văzuţi.

 

Anunțuri