RADIOGRAFIA UNEI CLIPE DRAMATICE

Dimineaţă de primăvară luminoasă şi relativ caldă.

Ora şapte şi câteva minute.

În deşertul curţii interioare se agită o masă de oameni strident colorată în verde, portocaliu, gri, negru, fiecare urmărind un scop.

Toţi se organizeză pentru ziua care începe.

Maşinile cu motoarele pornite se încălzesc.

Un strigat ireal de durere sfâşie hăul ce apasă pe umerii „furnicilor” verzi, portocalii, gri …

Rupt pînă la nori cerul priveşte mut de deasupra.

Rumoarea se amplifică dintr-odată şi un amestec de panică şi revoltă cuprinde locul.

Vast iniţial, acesta devine strâmt pentru cei ce se impregnează cu acest melanj.

Explodează vestea că un coleg de-al nostru a suferit un cumplit accident.

Maşina care i-a dat până atunci pâinea de zi cu zi i-a zdrobit piciorul.

Privesc spre locul în care s-a produs drama şi înţeleg de ce furnicarul gri al şoferilor se agită grupat şi zgomotos.

Mă indrept înspre ei şi dintr-odată, de sub camioneta albastră, mi se înfig în ochi pantoful şi pata de sânge, martorii muţi ai faptului consumat.

Stupoare şi revoltă vuiesc în glasurile tuturor.

Fiecare are ceva de spus, de reproşat.

Fiecare îşi strigă durerea proprie.

Nici o lacrimă in acest cor al răzvrătirii.

Câte o răbufnire mai stridentă accentuează aria tristeţii.

Baritoni şi tenori inerpretează acest reqviem.

Cu chipuri palide şi priviri răvăşite şefii îşi evaluează vinoăţia.

În aer pluteşte miros de laşitate clocotind în craniile cu păr, barbă, mustăţi sau chelie.

– Trebuie să existe o ieşire nebănuită din impas… dacă nu, trebuie inventată!

Din priviri se caută soluţia, ceva, orice.

Şi ca scena să fie completă işi face apariţia (i)responsabila cu protecţia muncii.

Această îşi afişează prezenţa inexpresivă cu trupul masculinizat de vreme şi obiceiuri şi cu stridenţa consacrată face o remarcă referitoare la „obişnuinţa şoferilor de a fura combustibil”, riscând prin aceasta să aprindă fitilul cocteil-ului exploziv din sufletul fiecăruia.

Un muget colectiv o alungă din spaţiul durerii, făcând-o se retragă în grabă spre biroul în care dorm adânc prudenţa şi bunul simţ.

Răscoala robilor gri e iminentă.

Ca într-un dans războinic se bruschează, strigă, ameninţă.

În mijlocul lor, dansatori livizi şi împăciuitori, încearcă să explice şi să se explice.

Sindicat, inginer, director, maiştri, ce până la clipa fatidică împroşcau cu aroganţă pe sclavii cutiilor de metal, a căror alternativă la statutul lor era demisia, îşi bâlbâie micimea la cote dezgustătoare.

Teama de represalii încleiază limbile şi raţiunea.

Spectacol jalnic în care toţi se scuză sau se acuză.

O senzaţie de greaţă şi certitudinea că totul este în zadar mă copleşeşte.

Nu vor rezolva nimic.

Iluzia că sunt ascultaţi şi poate înţeleşi le-a mai adormit încă o dată vigilenţa şi normalitatea din vise şi pretenţii.

De acolo de unde a fost dus în grabă vine vestea că lui Fabian i s-a amputat piciorul zdrobit.

Perplexitatea ia locul revoltei.

Acum (ce motivaţie stupidă, parcă în amplasarea faţă de un reper de timp stă gravitatea unei stări), tocmai acum cînd au comandat stârpirea câinilor din incintă – şi gândul îmi zboară, oare de ce, la moareta Ceauşetilor din ziua de Crăciun.

Ce conexiuni face raţiunea?

Cît de simplu poate răsuci destinul viaţa unui om!

Cît de neprevăzute şi ireversibile pot fi răscrucile!

Încotro ne poartă soarta?

Câţi vinovaţi contribuie la definirea unei conjuncturi fatidice?

O oră de fierbere şi cu amarul realităţii nescăpărat în suflet muşuroiul se sparge.

Furnici gri, portocalii, verzi îşi încarcă poverile şi se împrăştie pe ogorul de pe care doar unii, mereu aceiaşi alţii îşi îndeasă colesterolul, glicemiile tot mai crescute în buzunarele fără fund ale bunăstării secrete, tot mai secrete.

Confidenţiali prin sporuri la salariu şi vânzători prin caracter şi formaţie îşi reiau locurile privilegiate şi bicele cu care conduc.

Îmbâcsiţi cu cinismul şi sadismul caracteristic aceştia vor aştepta ocazia de a strivi în timp pe toţi acei care şi-au permis să îi conteste.

Vor urma cei care au înţeles cum stau lucrurile, cei care i-au ridicat acolo unde sunt, prin linguşire şi ofrande, apoi pe alţii şi apoi mereu pe alţii, până când, victime ale aceloraşi obieiuri vor pieri şi ei.

Şi atunci, deabia atunci, nu contează clipa în care se va întâmpla, strigătele de revoltă, câte vor mai fi , se vor contopi într-un oftat de uşurare.

Anunțuri