Era o dimineaţă târzie de primăvară, umedă şi rece.

Pe strada pustie, semn de duminică, vântul plimba de colo acolo hârtii şi pungi de plastic în direcţii doar de el ştiute.

Câte o siluetă grăbită se intersecta cu zburătăcitele gunoaie dornice de joacă.

O apariţie stranie mi-a atras în atenţia. Nu pentru că nu s-ar fi potrivit cu decorul răvăşit , ba dimpotrivă, aceasta desăvârşind tabloul apăsător.

Regizor desăvârşit destinul îmi propunea un moment de reflexie pe care nu aveam voie să-l ignor.

Năluca era o apariţie unică între cei ce răscoleau movila de gunoi. Aceasta creştea zilnic , iar seara şi dimineaţa era locul de unde urgisiţii soartei îşi asigurau supravieţuirea.

Avea ceva distins în atitudine.

O aură tristă care spărgea crusta de mizerie ce o acoperea.

Suma gesturilor sugera un dialog cu umbrele unui trecut nedefinit, care invadându-i clipa îi provocau traume extreme .

Privind-o, m-a fulgerat ideea că ipostaza în care se afla poate deveni realitate oricând, pentru oricine, chiar şi pentru mine.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi .

Într-o fracţiune de timp conjuncturile sociale, care se concretizau la vremea aceea, puteau rupe legăturile de siguranţă în care fusesem obişnuit să exist, distrugând spiritul în care fusesem antrenat.

Sfaturile părinţilor, ale bisericii, ale şcolii deveneau astfel caduce pierzându-şi valoarea .

Experienţa proprie nu se mai aplica.

O nouă atitudine trebuia adoptată pentru a înţelege şi a mă face înţeles.

Un spirit străin mă înghiontea încercând să înlocuiască brutal tot ceea ce ştiam. Un alt cod trebuia adoptat, pentru a descifra realitatea.

M-am îngrozit!

Acolo , în codul acela se afla ascuns şi adevărul despre ce se întâmpla cu mine, cu noi toţi.

Abandonaţi, oamenii îşi pierdeau reperele, rămânând să se ancoreze de realitatea care îi respingea, doar cu reacţii ce izvorăsc din spiritul de conservare.

Această opţiune cred că stă la baza pierderii auto respectului şi duce în final la dorinţa de a evada din propriul eu, intrând în conflict cu ideea de sine, devenind cel pe care nimeni nu-l doreşte.

Acesta este începutul stării ireversibile numită nebunie.

Aşa am simţit atunci, privind scena pe fereastră.

Acum, la distanţă de un deceniu, am sentimentul că generalizarea acestui gen de relaţii interumane a depărtat suficient şi depărtează spre irecuperabil fiinţele, propagând starea ca pe un virus.

Izolarea şi tristeţea sunt ingredientele utilizate din plin la obţinerea melanjului social în care ne ducem zilele.

Abrutizarea devine un criteriu de selecţie, ce face din fiinţa umană un android, fără sentimente, care funcţionează doar cu scopul de a-şi mulţumi orgoliul când îşi devorează clipa.

Nebunia devine astfel o stare normală, detectabilă din momentul în care ţi se dă semnalul respingerii.

Atunci, dacă nu ai proptele interioare puternice, şi suport social şi material incontestabil şi inatacabil, te poţi considera pierdut. Definitiv pierdut.

Prima reacţie este acceptarea degradării ca pe un dat al naturii care te deţine, şi imediat următorul, rătăcirea în ambient.

Nu mai contează dacă ceea ce faci are ca finalitate dispariţia fizică. Acceptarea fără condiţii a degradării devine modul în care se derulează prezentul.

Trecutul se volatilizează anulând memoria.

Devenit propriul judecător, tu eşti singurul în măsură să hotărăşti sentinţa şi să ţi-o aplici atunci când consideri .

În deceniul scurs (ce potrivire semantică) s-au schimbat pubelele, s-a modernizat şi s-a salubrizat oraşul, si parcă s-au mai înmulţit căutătorii în gunoi. Dar nici aceştia parcă nu mai sunt la fel.

Provenienţa lor este alta. O parte sunt migratori cu căruţe fără coviltir, trase de cai scheletici, în care leşuri de foste automobile se deplasează pe ultimul drum.

O altă parte, cea a boschetarilor, numiţi aşa deoarece acolo se adăpostesc cu predilecţie, făcându-şi siesta sau încropindu-şi adăposturi sezoniere în periplul către nicăieri. Aceştia în marea lor majoritate , foşti meseriaşi rămaşi fără meserie, eşuaţi pe banchiza sărăciei aduşi de fluviile de băutură de care au devenit dependenţi. Îmbătrâniţi înainte de vreme, respinşi de cei care cred că fără ei au o şansă în plus, sau pur şi simplu că nu mai pot ţine ritmul cu timpurile, clachează.

Pensionari fără familie şi noroc, încercând să completeze minuscula pensie cu câştiguri din muncă, aşa zis cinstită şi care sfârşesc în stradă ademeniţi de mirajul unei bunăstări iluzorii, sau de escroci care le vânează bunurile mobile şi imobile. Specializaţi, ei recuperează pe categorii aproape tot ce se aruncă.

O nouă formă de relaţie s-a creat între cei ce aruncă şi cei ce adună.

Nu se incomodează ,fiecare grup ignorând pe celălalt, pe cât este posibil.

Disensiuni apar mai mult între aparţinătorii aceleiaşi categorii decât între grupuri.

Diviziunea muncii funcţionează fără a fi deranjată de convulsii de vreun fel.

Toate se află în echilibru.

Pacea şi armonia socială au învins. Poate nu definitiv, poate nu peste tot la fel, dar din punct de vedere politic se poate spune că este o reuşită.

Europa însăşi se poate declara mulţumită .

Noi semănăm din ce în ce mai mult cu modelele din coşmarurile altor timpuri. Sentimentul că lucrurile se repetă e copleşitor.

O lume profund bolnavă îşi caută leacul şi un şi-l află în tiradele demagogice.

O societate aruncată într-un haos guvernat de legi strâmbe şi absurde îşi alienează membrii cu bună ştiinţa cu care o mamă imorală îşi abandonează singurele creaţii, copiii.

Anunțuri