pensando

Agoniacilor cubici (cu bici)

Apăsat de răutatea ce se varsă tumultuos
Din găoacea găunoasă cu aspect de bot colţos,
Cufundat în ironia săpătorilor în vers,
Fără pic de gingăşie, fără dragoste şi sens,
Mă surprind ucigând clipa ce mi-e dată de trăit,
Căutând să înţeleg din mesajul ipocrit,
Deversat ca râu de mucus peste muncă şi trăire,
Răsturnate-n valuri repezi de-aroganţă şi venin,
Cu miasmă de sentinţă şi de smârc, de nesimţire,
Ce aruncă înspre cei care vin cu gând senin,
Din talazul cu lături în care-şi înmoaie tocul
Şi din care cu nesaţ îşi alimentează ciocul.
Cei care devin stăpâni peste ce oferă locul.

Sunt convinşi că rostul lor este unul special
Când se cred steaua polară, sau „măreţul” de pe cal,
Fără care piere sensul şi puterea şi cărarea,
Brusc devii doar uscătură care şi-a pierdut culoarea.
De nu le urmezi întocmai şi dojana şi – îndrumarea.

Fără ei nici adevărul n-are formă şi savoare,
Doar lumina lor e raza care vine de la soare.
Fără urecheală, turma, s-ar mişca buimac, haotic.
Fără sughiţat de şef şi aspectul lui despotic,
Nu ar exista valoare, nici răcoare, nici căldură…
Nu ar mai spori-n renume, fără proşti în bătătură
De care să râdă – n vorbe, crezând că produc cultură.

Sunt în jurul lor destui ce, mieros, li se închină,
Cufundând în ode dulci, ce le fac cu gura plină,
Operele de doi bani ale celor ce la fel, ca şi ei ,
Din când în când, viaţa-n aberant declină.
De asemeni, vechi reflex, pupă fără de odihnă,
Pe cei care poartă „fes”. După fese adânc suspină
Şi se calcă şi se-împing , doar să fie mai aproape,
De acei ce cu un gest pot să-i salte, sau să-i sape.

Vrei să-i ştii? Să îi citeşti? Să le-nţelegi pornirea?
Se înşiră cozi la zmei, după cum le este firea.
Umplu cerul şerpuind şi visează să-i atingă,
Dacă nu , măcar un pic să plutească pe cer lângă.

Lângă, lingă, zvon de clopot umple zarea dintre ei.
Bucurie a plutirii printre falşii semizei,
A mulţimilor din coada zmeilor ce se cred zei.

GROzav,

Anunțuri